(Un „la noi” pe Terra.)

Nu puțini dintre noi, când e vorba de alegere, de deliberare, ne ducem cu gândul la Caragiale cu al său „Cetățeanul turmentat”. Doar că, atunci când starea aceasta nu e provocată de „dă-i cu bere, dă-i cu vin”, înseamnă că avem a face cu starea de agitație.

Așa o fi fost în recentele zile de deliberare la Academia Suedeză, atunci când s-a hotărât acordarea celebrului Premiu Nobel pentru literatură. Stupoare, pe bună dreptate: unui cântăreț de rock, americanul Bob Dylan.

Motivația celor de acolo: Cică, distincția (și banii!) au fost acordați pentru „crearea unor noi expresii poetice în marea tradiție a muzicii americane.” Splendidă stupizenie!

E ca și cum ai acorda locul întâi la proba de 100 metri garduri nu unui atlet, ci producătorului firmei de adidași, purtați de sportiv în momentul acela. (Să adăugăm la această năzbâtie și neașteptata plecăciune proamericană…)

Că pelticul Mircea Cărtărescu stă la coadă degeaba pentru acest premiu și de fiecare dată, respins fiind, reacționează ca un bebe râzgâiat, e normal, căci și el se turmentează ingurgitând din această licoare planetară de degradare a valorilor în nenumărate domenii ale activităților contemporane și se crede (grație unor cabotini comentatori de beletristică) un geniu.

De multe ori, când vine vremea acordării acestui Premiu inegalabil pe plan mondial, mă gândesc (parcă numai eu?) la cei doi mari români nedreptățiți: Lucian Blaga și, apoi, Nichita Stănescu, împiedicați să fie trecuți pe lista de la Stockholm de regimurile bolșevice de la noi. Avem câte un laureat, dar stabilit în altă țară, încât nu ne rămâne decât să spunem, ca între paranteze: Știți, o fi el de cetățenie americană, germană, însă e de origine română. Mde!