Cădeau şi stelele, una câte una;

traiectoria lor era un pântec

deasupra pământului, pe care-l măturau.

De dincolo de Ţara Nimănui, venea un cântec,

şi baionetele, prin întuneric, se hlizeau,

de parcă aşteptau să fugă-n jos luna.

Obuzele dansau prin aer, ca la circ;

din când în când, credeai că nu e noapte –

privirile cădeau – şi coapte şi necoapte,

aşa cum merele se prăbuşesc din pom.

Albastrul glonţului se unduia spre piept,

ca vipera sub ploaie, prin copac;

sângele – mireasmă – izvora din om,

odată cu plecarea ultimului drac.

Încolo, doar miroznă de salcâm

presărată peste rănile ce înfloreau ca macul.

Cineva credea că doarme-n grâu

sau în iarba sărutată de pârâu.

Era cald, ca inima muiată-n vin;

numai uneori, o frunte îngheţa,

când venea vreo adiere de pelin –

plantă blestemată, iederă de Mai.

Tot atunci, se năruia-ntr-un colţ încă o stea.