Copil fiind citisem cartea „Singur pe lume”, a lui Hector Malot, volum

care m-a impresionat atît de mult încît l-am recomandat tuturor

prietenilor. Interesant e faptul că nu reuşeam să reţin numele autorului,

ci mai degrabă titlul cărţii sau pasaje din text. Poate că memoria mea e

astfel exersată încît să nu reţină persoane sau chiar titluri de

cărţi, filme, piese muzicale, ci mai degrabă experienţe şi concluzii.

Poate memoria enciclopedică e un tip de memorie superficială. Nu trag

concluzii în domeniile în care nu am expertiză. Mă voi referi aici la cu

totul alt subiect.

Notorietatea. Şi nu la notoriete în general, ci la cea a scriitorului

român. Dacă notorietatea e doar cunoaştere şi nu recunoaştere, dacă

ţine sau nu de reputaţie, de asemenea sînt teme pe care nu-mi permit să

le abordez ştiinţific. Îi lăsăm pe cei în domeniu să o facă.

Constat cu oacecare uimire că, influenţat de puterea de manipulare a

internetului, am ajuns însumi să-mi formez un tip de memorie

enciclopedică. Nume de scriitori şi critici, titluri de cărţi româneşti

şi străine, celebre festivaluri literare, promotori ai culturii, toate

acestea încărcîndu-mi memoria dornică de a ţine vie legătura cu lumea

literară. Iar constatarea nu se opreşte aici, de-a dreptul frapantă e

descoperirea inutilităţii şi chiar trăirea acesteia ca sentiment.

Nume de scriitori contemporani pe frontispiciul unor festivaluri de

literatură. Scriitori în viaţă, desigur. Iată marea cacealma a

notorietăţii! Micii scriitori primesc marele premiu supranumit marele

scriitor. Însă nimeni nu îşi aminteşte nimic din opera marelui. Uneori

marele scriitor înmînează premiul personal micului scriitor, îl

încurajează, vei ajunge celebru ca şi mine. Şi da, este celebru, dar nu

el, nu opera sa, ci numele său.

Scriitori contemporani, din generaţii diferite, critici contemporani, din

generaţii diferite, adunîndu-se la toate festivalurile posibile şi

imposibile, unele sugerate chiar de către ei, reclamă prin revistele

literare şi saiturile partenere, iată un alt mod de impunere a numelui.

Aici se elaborează încadrările speciei scriitoriceşti pe generaţii,

stiluri, manifeste şi categorii valorice. Şi nimeni nu se supără. Doar

să se regăsească undeva. E confortabil să exişti, să fii recunoscut,

apoi cunoscut. Şi da, mulţi sînt cunoscuţi după nume. Dar unde e opera?

Mai interesantă e abordarea om-operă. Pare o abordare mai inteligentă,

care va rezista mai bine în memoria cititorului. Am văzut-o de multe ori,

mai ales în publicaţiile de ştiri decît în cele literare, sau pe unele

saituri. Se organizează un concurs în care cititorul e îndemnat să

numească cît mai multe titluri din volumele unui autor cunoscut după nume.

În felul acesta autorul, deja celebru, este asociat cu volumele sale. Nu e

un lucru rău, memoria enciclopedică a cititorului e satisfăcută, el

găseşte pe internet informaţiile cerute. Notorietatea numelui are deja o

temelie, notorietatea cărţilor scrise. Doar că e vorba de titluri şi

atît. Unde e opera? Unde e adevărata cunoaştere?

Scriitorii care se îngrijesc singuri de propria notorietate îşi fac

propriul sait, contribuie pe reţele de socializare, bineînţeles că se

feresc să îşi posteze opera, atît de valoroasă, încît nu o poţi găsi

decît cu greu, între coperţile taince ale cîtorva exemplare de carte.

Atît de valoroase încît şi le vînd ei singuri pe la diverse adunări.

Textele acestora le găseşti însă fragmentar, citite de autori sau de cine

ştie ce actori renumiţi, tot pe internet.

Ce înseamnă notorietatea ziceam să las celor competenţi să răspundă,

însă provocările de genul „încă mai postezi pe saitul X, cum crezi că

vei putea fi recunoscut ca autor bun?”, mă binedispun. Pentru că pe

saitul respectiv e postată chiar opera. Oricine o poate citi şi valida. Pe

saitul acela se validează scrisul, nu numele. Poţi avea orice nume, atunci

cînd nu-ţi asumi, decît parţial, ceea ce scrii.