Cultură

O voce interioară pe care nu o asculți este o parte din tine pe care nu o lași să trăiască. Sabi purta însă în ea ceva în plus față de toate acestea. Ceva cald și viu care nu era ea însăși se zbătea acolo, înăuntru, să se facă auzit. O ființă cu nimic mai prejos decât ea, înfricoșătoare prin felul în care viețuia, înduioșătoare prin multele slăbiciuni, se născuse odată cu Sabi și își ducea traiul în pieptul ei. Simțise asta dintotdeauna.

 
Scufița Roșie e o poreclă.
Personajul apare într-un basm clasic și tot ce e vechi necesită o nouă interpretare, pentru adecvare cu așteptările cititorului contemporan.
Brainstorming: de ce roșie?
Nu merge. Roșu e o culoare implicată politic, toată narațiunea devine suspectă de partizanat și asta o va împiedica să-și împlinească menirea.
Iată o jumătate de adevăr.

Mama îmi spune la telefon că m-a căutat un bărbat necunoscut.
– Nu ştiu ce voia, nu mi-a zis. Sper că nu ai ceva probleme cu poliţia.
Are temeri în ce mă priveşte. O liniştesc.
– I-am spus că nu eşti aici. Am zis că eşti plecat la maică-ta, la Arad.
Atâta doar, că ea e mama, şi ea e la Arad.
– De ce i-ai spus aşa? – întreb nedumerit.
– Nu ştiu. Cred că abia mă trezisem din somn. I-am dat numărul telefonului tău mobil. Nu trebuia?
Peste cinci minute mă sună ea:

După o anumită vârstă, în amintirile oamenilor nu mai există în mod clar noțiunile de trecut și de prezent. Se întâmplă să-ți amintești lucruri din trecutul îndepărtat, chiar din copilărie, atât de viu și de limpede de parcă s-ar fi întâmplat ieri, iar ceea ce s-a petrecut cu o zi în urmă să nu mai ții minte. Ce se întâmplă cu creierul nostru?, se întrebă bătrânul. Când se ridicase din pat încă mai știa ce visase, dar, în secunda următoare, uitase. Fusese un vis frumos, totuși. Altfel nu și-ar simți inima înflorind de speranță.

La ora nouă fără un sfert te plimbai pe strada poștei și simțeai că frigul și-a slăbit strânsoarea. Ghetele ți-erau grele, parcă te trăgeau în șanț. Mai aveai ceva dureri de sciatică, însă doreai să le neglijezi. Nu-ți venea să crezi că te apropiai vertiginos de șaptezeci de ani. Oribil! Doar ți s-a spus să fii atent, să cântărești timpul. La ce bun, gândești, oricum nu-l poți reține. Ai trecut pe lângă o biserică ușor luminată și ai închis poarta de fier forjat, să nu rămână întredeschisă. Au trecut două pipițe zgomotoase, apoi o doamnă supraponderală.

 
Vulpoiul Englez scoase tacticos din joben o hartă a cerului, pictată pe hârtie de mătase.
 - Avem tot timpul, Nautilus! spuse el iar scoica sidefie începu să plutească lin printre stele. Ia să vedem, spuse el cercetând cu atenţie harta… da… e prea linişte, Nautilus… şi pe dată scoica răsună de o minunată muzică jazz… ia să vedem, spuse Vulpoiul Englez, cum ar fi să mergem la o ceainărie, aici, în apropiere?
- Ceainărie? În apropiere? a fost tot ce putu spune Malika.
- Sper că vă place ceaiul, spuse Vulpoiul Englez.