Cultură

Închis într-o boabă de strugure

Închis, într-o boabă de strugure:
o cameră verde de mugure
stau şi mă limpezesc – în lumina străvezie,
înmărmurit de vecie.

Cu lumina cernută prin perdele:
stau şi ascult – un cântec de iele
În această verde vizuină
a coborât – natura divină

Pe când afară:
este torid şi este vară:
arde soarele orbitor:
încinge focul – în lumina lui cuptor

La margini de imperiu, note pe marginea nisiparniţelor... Placheta de versuri a poetului bistriţean Mircea Măluţ, ”Fragmente din monografiile imperiului”, apărută la Editura Tipo Moldova în cadrul Colecţiei Opera Omnia – poezie contemporană, Iaşi, 2012, este, cu vorbele poetului, ”ruga de seară a scribului”.

Nu gândim bine decât cu inima, scria Antoine de Saint Exupery în „Le Petit Prince” şi această formulare oglindeşte simptomele unei umanităţi, poate cea mai înrudită prin neliniştile ei cu aceea de sfârşit de Ev Mediu, şi poate figura, se pare, cel mai bine în fruntea poeziei lui François Villon.
Nu se cunoaşte data compunerii acestei părţi a „Testamentului”, integrată ulterior la marele poem, dar se pare că este cea mai tardivă.

Demersul critic al exegetului măierean Iacob Naroş este oportun înainte de toate. Deşi lipsită de pretenţia interpretării originale romanelor discutate, căci autorul nu propune o viziune inedită, „Romanele lui Rebreanu” (Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2012) este totuşi o carte menită să facă ordine, să limpezească amalgamul (uneori descurajant, de ce să n-o recunoaştem!) de documente şi studii critice care s-au scris pe marginea operei romaneşti a marelui scriitor bistriţean. Toate acestea, fără a omite fireşte, lucrul propriu-zis pe text.

sunt oare în stare poeţii să nu abandoneze poezia
şi încet încet să se retragă în orăşelul amherst
dragă domnişoară emily?
şi acolo anonimi şi ascunşi în ei înşişi
precum broasca-ţestoasă
ca pe-o bucată de sticlă să şlefuiască
propria tăcere?
pot ei oare să lepede precum lepezi o haină învechită
trecutul lor de fluture
şi să devină omizi
dragă domnişoară emily?
încuiaţi în camere izolate zile întregi
pot ei să împletească funii şi să ridice scripeţi
şi în coşuri mari de nuiele să trimită jos

Ne mai spun astăzi romanele ceva? Dacă se întreţes cumva cu destinul nostru – da, altminterea rămân doar "exerciţii literare". Aşa văd eu împărtăşirea posibilă a două destine – al cititorului şi al romanului –, fiecare urmându-şi calea.
Iată-mă – citind romanul „Ţara ascunsă” de Alexandru Uiuiu (Editura Charmides, Bistriţa, 2012).
Despre autor şi cărţile sale se ştiu deja multe din spaţiul public virtual. Sărim peste aceste note.

Vin Floriile
Prin noaptea vișinie
Șoptind bujorilor în decolteul de la ie
Vin Floriile
Cu Sărbătorile Pascale
Din adâncul cerului cu stele albastre căzătoare

vântul de duminică
înfioară castelele de borangic
ridicând florile spiralat
din izvorul cosmologic

pe podul vlăstarilor din Ierusalim
chipul spălat de mâna de salcie
stă într-o rugăciune fără de sfărșit
tribut întoarcerii din pruncie

vin Floriile
te îmbrățisez lumină
cu degete de primăvară

1.

O poetă mi-a spus:
- Elena, la bătrâneţe,
n-ai să pui capul
pe umărul poeziei!...

- Dar unde să-l găsesc
pe bărbatul căruia
să-i crească până atunci
un umăr pentru poezie?...

M-am grăbit să-i răspund poetei,
din timp...