Cultură
Lucrarea lui Călin Emilian Cira și a părintelui Georgică Cira dedicată spitalului orășenesc „Dr. George Trifon” de la Năsăud se constituie, apodictic, într-un exemplu strălucit de cercetare în arealul istoriei locale. Cei doi autori reușesc să ofere acestei instituții cu prilejul aniversării a patru decenii de la inaugurarea clădirii spitalului monobloc, o mărturie prețioasă, în paginile căreia sunt tezaurizate elementele definitorii ale istoriei acestuia și sunt imortalizate, prin intermediul fotografiilor, chipuri și momente de importanță primordială pentru subiect.
De la firele de iarbă,
ridicându-și lăncile verzi
sub umbra de surâs a primăverii,
de la pomii grădinii zimțuiți
în durerile înmuguririi,
acoperiți cu promoroaca florilor,
de la rândunelele revenite la cuiburile lor,
din vechile grajduri,
sau patinând pe noii pereți ai garajelor,
înlocuitoarele goalelor adăposturi,
de la desantul berzelor,
în lăcașurile lor, din vârful stâlpilor,
de care sunt agățate rețelele electrice,
de la mieii păscând
în amintirile copilăriei noastre,
Ce frumos e în Rai,
de Sfintele Paști,
cînd dai un ocol prin pădure,
salcîmii-s în floare, cum s-ar zice,
și mireasma lor e doar respirație neoprită
pînă la capătul nopții.
Orice metaforă ai inventa, nu poți întrece
clipele ce vin peste tine.
Deasupra capului tău
Dumnezeu ține în palme o ciocîrlie
cum doar El știe,
ca nu cumva, din greșeală, doar greșește și ea,
moartea s-o coboare-n țărînă.
După un gard de spini
dai peste un ogor arat cu calul
Răsfoind, zilele trecute, prin biblioteca personală câteva dintre lucrările regretatului Cornel Udrea și rememorând începuturile Festivalului de Teatru de la Bistrița, am avut bucuria unei descoperiri care mi-a readus în suflet emoția începutului. Printre materiale, am regăsit acei „muguri” care au stat la baza teatrului bistrițean — o perioadă de dinaintea consacrării, dar plină de entuziasm, curaj și pasiune.
Din Joia Mare…
cerul s-a întunecat.
Nu de nori,nu de furtună…
ci de durere.
Și doar un fir alb —subțire ca o rugăciunese mai zăreala marginea lumii.
Plăpând…tremurat…urca spre cer,ducând cu elgânduri…și dureri.
A fost atunci…în zi de joi…când pământul a simțit cuiul,iar noi —
toți —ne-am simțitrăstigniți înăuntru.
Bătăi în lemn…reci…grele…fără milă.
Și sânge sfântcăzând tăcutpe lespedea timpului.
Ascultați…
încă se aude…
Ritmul loviturilornu s-a oprit.
În cotidianul „Viitorul” (an. 14, nr. 4300, din iulie 1922), ce apărea la București, citim o interesantă prezentare a orașului Bistrița, sub genericul „România pitorească”, semnată cu pseudonimul „IMO”. Inițial, autorul face un scurt istoric al urbei, apoi prezintă câteva date geografice și demografice (în 1922, Bistrița avea „13-14000 locuitori, din care aproape jumătate sunt români, iar restul sași și alte naționalități”).
„Ești mai catolic decât Papa”, se spune în ditamai poporul român ortodox, care are o o majoritate statistică zdrobitoare a acestei forme a creștinismului și descoperim că sunt multi ortodocși ”mai catolici decât papa”, evident la modul figurativ, pentru că unii dintre ei sunt chiar preoți ortodocși.
Cel mai de seamă scriitor german și unul din titanii prozei mondiale, Laureat al Premiului Nobel în 1929, cunoaște și azi o extraordinară răspândire, fiind ecranizat, dramatizat, tipărit și apreciat în întreaga lume, unul din cei mai premiați scriitori ai secolului al XX-lea., faimos pe toate continentele.
În săptămânalul „Cultura Poporului” (nr. 48, an. IV, din 28 februarie 1924), ce apărea la Cluj, redactor-șef Constantin Cenan-Racoviță, la rubrica „Răvașe de la sate. Din Sângeorgiu-Român”, P. Șuteu scrie că „în urmă cu două săptămâni, 4 lucrători de la minele de aur „Anieș” au plecat în două sănii dinspre Maieru și, ajungând aproape de Băi, la o cotitură, unde zăpada era mare și terenul stâncos, s-a surpat zăpada, omorând pe loc pe cei 4 drumeți împreună cu doi cai”. O altă știre se referă la faptul că „Un grup de lucrători a plecat din comuna Maieru la Valea Mare […].
Actualitate