Opinii

Dacă locuiţi în urbe, rândurile ce urmează ar putea fi de prisos. Şi totuşi rostirea (scrierea) este necesară, fiindcă e nevoie de repere.. Ştim că mai sunt multe lucruri, enorm de multe de realizat. Acesta e un proces continuu şi suntem siguri că şirtfg/ când va veni sfârşitul lumii, planeta va mai avea destule de făcut. Totul este să fii în ton cu vremea în care trăieşti şi mai aes să fii cu unul sau doi paşi spre viitor. Un primar care nu ar avea o viziune mereu în perspectivă nu ar fi adevărat gospodar.

Oamenii nu sunt la fel, unii, cei pragmatici, sunt dominaţi de raţiune preponderent, şi nu dau doi bani pe poezii, li se pare hilară preocuparea în acest sens. Alţii, cei meditativi, atribuie însemnătatea cuvenită şi sentimentelor, afectelor, cum ar fi şi normal. Echilibrul psihic presupune respectarea atât a nevoilor intelectuale, cât şi a nevoilor afective, emoţionale.

Frate, nimic nu e veşnic,
nimic nu durează.
Frate, păstrează acest adevăr
în inima ta şi bucură-te.
*
Nu înţelegem
pentru că nu iubim.
RABINDRANATH TAGORE

Iei bani de la FMI, ca să acoperi, pe moment, ca un sărăntoc, nevoile ţării. E o crasă neputinţă guvernamentală de a potoli, a masca, a amâna iminenţa dezastrului naţional. Curând, populaţia românească va trebui să înapoieze sumele. Adică noi, nu ei – impotenţii, căpuşele!
Nu este oare aceasta o infracţiune, deghizată, de proporţii naţionale?
A te angaja într-un împrumut uriaş, pentru ca apoi să buzunăreşti cetăţeanul de rând, nu înseamnă infracţiune? E o întrebare adresată ”zeului” de la Cotroceni.

Răbojul vremii consemnează curgerea unui deceniu de la plecarea dintre noi a poetului Ioan Alexandru. Şi aşezarea lui în umbra crucii, spre odihna cea mare şi definitivă, sub tâmpla mănăstirii Nicula, cea veşnic binecuvântată cu har dumnezeiesc, credinţă şi pace. Autorul imnelor rămâne ca un rod bogat de toamnă, frumos rânduit în hambarele literelor române. Şi nu numai. O toamnă uneori tristă şi amăgitoare, cu păreri de rău după căldura verii trecute, alteori doritoare de puritatea şi strălucirea zăpezii care se va cerne nu peste multă vreme. Cam aşa, ca gerul lui făurar, era poetul.

Paradoxal, primul vers din celebra farsă pe care Bogdan Petriceicu Haşdeu le-a făcut-o celor de la „Convorbiri literare” a devenit de o surprinzătoare actualitate la sfârşitul primului deceniu din cel de-al treilea mileniu. Resemnaţi, după douăzeci de ani de democraţie, trebuie să recunoaştem că la noi e putred mărul.

De-a lungul istoriei societăţii omeneşti, de la împărţirea acesteia în două mari diviziuni, cuprinzând, prima, pe cei cu stare, bogaţii, iar a doua, pe cei săraci, golăneţii, cum îi numea Ion Mihalache, s-a dat o luptă permanentă.

Cu un debut poetic încă din 1979, urmat de o odisee în care activitatea literară şi cea jurnalisitcă merg mână în mână, Ioan Barb revine pe piaţa de carte cu al doilea volum de versuri, pe care şi-l intitulează PICĂTURA DE INFINIT. Cartea apare la Editura ATU din Sibiu în Colecţia ,,raftul de poezie.

Suntem pe deplin convinşi de un aspect care domină viaţa socială actuală, al cărui efect face să nu se poată pretinde marii majorităţi a trudnicilor români să discearnă precis ce anume li se întâmplă, de unde li se trage faptul că „trăiesc bine” etc. Cultura generală aferentă acestei majorităţi este lacunară, deficitară, precară. Sărăcia sălbăticeşte! Atunci se atinge limita, dincolo de care singurul ideal în viaţa trudnicului rămâne: mâncă, cacă, doarme, pute! Ei nu mai au viaţă culturală, iar cea spirituală se limitează la şedinţele duminicale din biserică.

Iuliu Moisil (1859-1947) este unul dintre marii cărturari năsăudeni, întemeietor de aşezăminte culturale, cu o activitate didactică şi ştiinţifică remarcabilă. A studiat la Gimnaziul grăniceresc din Năsăud şi la Viena într-o vreme când în capitala Imperiului austro-ungar studiau şi Eminescu şi Slavici, alături de alţi tineri studioşi ardeleni, activând în cadrul Societăţii academice social culturale „România Jună”.