Opinii
Cele trei semne de exclamare din titlu nu exprimă îndeajuns admiraţia mea pentru fotbalistul Claudiu Niculescu.
Când sunt întrebat cu ce echipă de fotbal ţin, răspunsul meu este acelaşi, prompt, fără nici o ezitare: Ţin cu orice echipă din provincie care bate o echipă bucureşteană (Aici fac excepţie întâlnirile internaţionale). Am oroare mai cu seamă pentru echipa Dinamo, adică acel club, acele formaţiuni, acea mentalitate hrănite de fosta Securitate.
Marea Unire de la Alba Iulia din 1918, formarea statului naţional unitar, suveran şi independent România, rod al luptei întregii naţiuni, a dus la înfăptuirea firească a năzuinţelor seculare de unitate a poporului român, a visului pentru care au luptat si s-au jertfit nenumărate generaţii de înaintaşi.
Preiau din citatul unui gazetar afirmaţia ”În politică, prostia nu este un handicap.” Zicerea nu acoperă realitatea de acum, socio-politico-economico-morală, fiindcă, după substantivul ”prostie” s-ar fi putut continua cu alte substantive (subiect): ”mitocănie”, ”tâlhărie”, ”ofensa la drumul mare”, ”parvenitism” ş.a.
Acum, vreau să mă opresc doar asupra uneia dintre dimensiunile penibile ale condiţiei de demnitar în România de azi: mitocănia. Cu 150 de ani în urmă scriitorul Nicolae Filimon o numea ”gentileţe de mahala”.
Aceasta era denumirea de cod a unei campanii militare a armatei SUA în IRAK. Denumirea raspundea unei cerinţe de influenţare psihologică a populaţiei şi armatei care îl susţineau pe Sadam. Acuma pot să spun că acest subtitlu s-ar potrivi de minune ”Legii 118 din 30.06.2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar”. Acum, populaţia ţării noastre este sub şoc si este dominată de groază, încă este ca boxerul sub pumni şi nu ştie ce i se întâmplă.
Garinus, Garinus,
Amiral blestemat,
La prima ta cursă
Ne-ai şi scufundat...
(refren popular)
Citesc în „Răsunetul” din 20.08.2010, articolul „Arheologia fricii” a d-lui „nou greco-catolic” (că în comunism NU era) I.R. Zăgreanu, despre cartea vicarului greco-catolic, Tertulian Langa, de la Cluj: „Trecând pragul tăcerii”, Ed. Galaxia Gutenberg, 2009.
Tânărul teolog năsăudean Călin Cira a predat, recent, cititorilor „O Sfânta carte”, despre un cărturar de înaltă ţinută culturală, Nicolae Steinhardt.
Ne bucurăm pentru el că a reuşit să deschisă porţile slovelor şi a sufletului, dăruind celor interesaţi câteva din comorile sale: iubirea şi înţelepciunea.
Călin, istoric şi teolog, la vârsta lui are o performanţă, adică o necontenită sete de cunoaştere.
Deunăzi mi s-a spus: Degeaba înjuri Puterea, că ăi de sus nu te aud şi, chiar dacă ar fi să te audă, nu te iau în seamă.
E un punct de vedere absolutamente greşit. Şi naiv. Dar, oarecum, semnificativ pentru acea categorie de cetăţeni români care nu mai are încredere în omul de alături.
Persoana respectivă a pus pe tapet trei elemente privitor la condiţia gazetarului din teritoriu, al celui care, îndeobşte, oboseşte, zburdă într-un perimetru judeţean.
Înainte de toate mulţumesc bunului Dumnezen pentru că m-a învrednicit cu puterea de a primii criticile creştine la fel ca şi aprecierile creştine, pentru harul cu care am fost înzestrat de a-mi putea exprima bucuriile şi tristeţile vieţii de creştin şi pentru limpezimea minţii celor care acceptă şi publică materialele scrise de mine.
Actualitate