Opinii

Sînt tentat să încep acest articol pornind de la două… premise:
            1. Prima preocupare a unui manager de spital cu ATI-COVID ar fi, pe lîngă sporirea numărului de paturi, angajarea de cît mai multe infirmiere;
            2. O asistentă medicală recunoștea, naiv, la ieșirea dintr-o tură de noapte, că a lucrat tot timpul, cu internări pînă pe la ora 4 sau 5, încît nu a reușit să se odihnească deloc, părăsind serviciul de noapte obosită.

        Alexandru Cristian Miloș, prietenul nostru, ne-a părăsit șocant de repede, poate că nici el n-a știut că pleacă. Meșter în arta scrisului în stele, Miloș acum vede și cealaltă realitate, deja a început ,,Marea sa Călătorie în Timp”, lăsând aici doar amintirea sa prinsă în tristețea celor care l-au cunoscut mai mult sau mai puțin. M-a impresionat fabuloasa sa imaginație turată deseori la maximul posibil, introducându-ne, cu mijloacele clasice ale SF, în ,,Istoria Sistemului Solar și Crearea Omului”.

Vestea tristă a morții poetului Alexandru Cristian Miloș mi-a transmis-o fostul meu coleg de liceu, ,,coceanul” Ioan Blaga.
Ea a provocat în mine derularea, cu încetinitorul, a filmului legăturilor mele cu poetul plecat dintre noi.
Eram la începuturile încercărilor mele poetice, a tatonărilor de a ieși pe ,,piața” literară sau a mă retrage în cochilia tăcerilor. Auzisem demult de poetul Alexandru Cristian Miloș. Se construise și o legendă în jurul lui. Se spunea că el nu părăsește niciodată perimetrul orașului Bistrița.

    „Domnul dăruiește harul, dar El vrea ca omul să Îl caute și să dorească a-L primi, închinându-se cu toate ale sale lui Dumnezeu.”

În multe țări sunt proteste semnificative față de restricțiile dictate de măsurile antipandemice care se iau. Evident, oamenii suportă tot mai greu încălcarea de drepturi și libertăți. Iar strategia antipandemică actuală era din capul locului îndoielnică.
Protestele amestecă motive foarte diverse. Rareori ghemul a fost atât de complicat.

        Dorul vine în om din lipsa unei clipe, el nu are unitate de măsură, el se simte și se trăiește și dacă poate, oprește un pic veșnicia din mersul ei implacabil. Dorul fuge în amintiri și vine cu zâmbet și regrete. În satul tradițional românesc s-a născut doina care are ca tată dorul. Dorul este o preexistență, este un sentiment românesc fundamental aflat sub imperiul absolutului. Noica îl numea o ,,alcătuire nealcătuită”, iar din influență elenă avem un Eros, o dorință ivită din haos, ca un fel de fericire a durerii.

   O „incursiune”, chiar sumară, în istoria Franței din anii 1870-1871, scoate în evidență o stare de agitație deosebită a unei bune părți a populației, determinată de înfrângerea militară în războiul cu Prusia, de condițiile înrobitoare puse de învingători și acceptarea acestora, de acțiunile brutale ale celor aflați la putere împotriva celor nemulțumiți. Lupta pentru a prelua puterea a căpătat cele mai mari proporții în Paris, unde guvernul se retrage la Versailles, iar puterea este preluată cu ajutorul poporului de Comitetul Central al Gărzii Naționale.

Dumnezeu nu poate fi văzut în anumite limite, ca să se dăruiască unei singure persoane, ci El se dăruiește doar atunci când fiecare îl primește în comuniune cu toți ceilalți. Iar noi nu-I putem dărui Lui lucrurile noastre dacă nu ne dăruim pe noi înșine. Este un lucru deosebit să nu gândim rău pe seama celorlalți. Rugăciunea, acest mijloc de comuniune cu Dumnezeu, ne salvează de singurătate, atât de greu de suportat.

   Trecutul este o realitate care nu poate fi schimbată, dar poate fi luată uneori, chiar parțial, ca model pentru zilele noastre.
   Iată câteva exemple –