Opinii

De când Nicolae Ceaușescu și a pierdut rolul de intermediary, negociator între marile puteri ale lumii, ne referim la Statele Unite, URSS, China, Israel,  obișnuiți cu a juca dezinvolt cărțile cele mari, şi  a ști că noi suntem implicați în deciziile mondiale; de atunci am rămas într-un anumit fel fără o jucărie, fără jucăria cea mai strălucitoare pe plan mondial care ne umplea pe toți de mândrie. Când SUA a dorit să iasă cumva spălată de rușinea războiului cu Vietnamul, marele Henry Kissinger a adăstat la Nicolae Ceaușescu şi au discutat posibilitățile unei păci.

Trăim vremuri pe care le tulburăm zi de zi. Parcă totul se clatină: lumea, încrederea, oamenii. Explozii, știri despre război, amenințări și certuri nesfârșite. Nu mai știm în ce să credem, nici pe cine.Ne lipsește o voce calmă, o direcție clară, un ghid de încredere. Ne-am pierdut printre teorii, interese și frici de tot felul. Fiecare merge pe drumul lui, dar tot mai des simțim că ne rătăcim împreună, ca o turmă fără cioban, fără câini de pază.Poate că singura cale de a nu claca social este să ne apropiem unii de alții.

Chiar dacă dăm glas iertării cu voce tare, rămâne o rezervă ascunsă de mânie şi resentimente. Iertarea nu este completă şi nu reflectă astfel toate aspectele ce ţin de calitatea de om. Sinceritatea afectivă era al doilea obstacol întâmpinat de Bessie.

Am trăit cutremurul din ’77 la etajul zece, în București. Atunci am văzut ce înseamnă solidaritatea: oamenii ieșeau din case, se ajutau, armata era pe străzi, fiecare făcea ceva pentru a salva ce se mai putea salva. Frica exista, dar era o frică împărțită între noi toți, și asta o făcea mai suportabilă.

Cel dintâi (,,Hibă’’) îl folosesc, în rostire voit populară, românii din Ardeal. Se vrea o referire la un aspect depreciativ, la un defect, cusur, dizarmonie.
            Da, dar pe aceeași pagină a Lexiconului românesc e inserat cuvântul ,,Hibrid’’. E un neologism preluat fie din vocabularul francez, fie din cel german. 

Nu am rău de înălțime, urc, cu liftul, etajele  unui bloc-turn dintr-un megalopolis imaginar, dar care a spart toate recordurile în construcții civile.  Ca om, contemporan, mi s-a împlinit visul:  am cucerit orizontul, că mai am o leacă și îl pot atinge pe umăr pe  Dumnezeu însuși; ceea ce nici Michelangelo nu a îndrăznit să ducă până la capăt, în celebra lucrare din Capela Sixtină. Nu, nu e vorba despre mine ca persoană, ci de noi, ca oameni.
Între om și Dumnezeu a rămas un spațiu de rezervă foarte îngust. O fâșie de siguranță.

      „Și eu și toamna am trecut / S-așterne bruma peste vii, / Dar apropo, de așternut, / Degeaba vii, degeaba vii !”.
       „Pe vremea când aveam hormoni / Și mintea sigur, mai îngustă, / Mă mai țineam de câte-o fustă, / Acum, mă țin de pantaloni !”
       „Când treci de pe prefixul șapte / Pentru nepoți ești inorog, / Pentru soție papă lapte / Și pentru restul   ...   hodorog ”.

Câți dintre noi își mai spun dimineața rugăciunile? Mai întâi verificăm „cutia” cu scrisori electronice și, în timp ce aparatul de cafea ne clipește cu leduri verzi și roșii, citim la grămadă mesaje de la cei dragi, facturi la utilități, acte mai mult sau mai puțin oficiale, știri despre subiecți cu totul necunoscuți etc. Precum în basmele noastre populare, vestea — bună sau rea — aleargă ca gândul, nicidecum ca vântul.

Am ajuns la a fazele cinci și șase din acest proces, tristeţea. Iertarea, hotărârea şi acceptarea.
În ceea ce privește tristețea, a cincea etapă, aceasta l-a copleşit pe Walter Morgan care a plâns şi a jelit fără oprire trecutul lui irosit şi trist. De obicei, tristeţea vine asupra noastră în doze suportabile, din când în când, şi durează o anumită perioadă, zile sau săptămâni; în cazul persoanelor puternic codependente e vorba de luni sau ani.

                 Europa a devenit din nou problemă pentru cei preocupați de viața pe continent și de mersul lumii. Faptele și deciziile care se iau de decidenții ei actuali sunt adesea riscante.