Opinii

Mireasma se identifică cu un miros plăcut şi puternic, răspândit mai ales de plante şi flori; un parfum, o aromă îmbietoare. Dar primăvara are, ea însăşi, mireasma ei, care se armonizează cu parfumul florilor şi plantelor, cu coloritul trezirii la viaţă a toată natura după ce a parcurs somnul binefăcător în habitatul hibernal de sub mantia albă a zăpezii din ierna înfrigurată. Până şi razele soarelui în dimineţile de primăvară au mireasma lor inconfundabilă şi vestesc revenirea la viaţă.

Am încercat în trei ediţii precedente ale ziarului „Răsunetul” să prezint şi să sugerez, atât cât permite spaţiul unor articole de ziar, că istoria DACIEI nu trebuie uitată ori abandonată în timp, ba aura acestei istorii adevărate şi recunoscută de mulţi şi mari istorici din toate timpurile, indiferent de vremuri, se răsfrânge pozitiv asupra României şi românilor care sunt la fel, indiferent de teritoriile în care trăiesc sau au trăit, mânaţi de multele valuri ale unor timpuri prea adesea tulburi sau aflate la cheremul mai marilor momentelor.

E duminică după-amiază, soare cu dinţi, iar prin Parcul Municipal puţină lume. Un grup de tineri, cu siguranţă elevi, în număr de şapte, ies totuşi în evidenţă. Prin înjurături. Nu ştiu pe cine anume înjură, dar înjurăturile se aud de la distanţă. Poate înjură mizeria, ori noroiul sau zăpada murdară, ori pe cei care au tăiat crengi şi arbori întregi. N-are importanţă. Un bătrân se plimbă liniştit, la braţ cu băbuţa lui. Le atrage cu o voce tremurândă atenţia. Gaşca de tineri nu se ruşinează. Dimpotrivă, îl apostrofează obraznic: Măi boşorogule, vezi-ţi de baba aia şi păzeşte-ţi drumul”.

Privesc, uimit, la vânzoleala politică din multe ţări ale Europei şi nu numai la tracasarea impusă de criză şi recesiune dar, pentru că suntem în 15 martie, atenţia îmi este atrasă şi de multele poveşti, multe adevărate, legate de această dată, unele din ţările vecine nouă legându-şi cândva multe şi mari speranţe tocmai de evenimentele de atunci.
Ştim acum destul de bine că politica este, înainte de orice, o artă a marilor compromisuri şi de aici până la minciună, falsităţi şi doar interese de partid nu mai este decât un pas.

Să recunoaştem că este un titlu de carte contrariant şi curajos şi neaşteptat pentru rutina bleagă a zilelor noastre. Adică a multora dintre noi.

Mitropolitul Antim Ivireanu scria în faimoasele sale „Didahii”(Predici), că cine are inimă bună şi vrea să facă un bine în lumea aceasta, există două categorii omeneşti spre care ar trebui să-şi îndrepte fapta cea bună: spre săraci şi spre preoţi.

Deunăzi a apărut la prestigioasa editură Eikon vol. I din „Pagini someşene” de Liviu Păiuş.
Pentru cei mai puţin avizaţi, vreau să fac câteva remarci: Autorul este o personalitate distinctă şi distinsă în domeniul istoriografiei şi etnografiei româneşti (asta chiar dacă locuieşte la Rodna şi e directorul muzeului din localitate). Nu întâmplător, în anul 2009, dl. academician Dumitru Protase i-a înmânat diploma de excelenţă din partea Comitetului Executiv al Societăţii Cultural-Ştiinţifice „Virtus Romana Rediviva”.

Din ce am prezentat în precedentele două ediţii ale ziarului este evident că istoria noastră, a românilor, este mult mai bogată decât o cunoaştem mulţi dintre noi, este cu adevărat multimilenară, lucru ce ne obligă şi pe noi, ca indivizi, şi pe noi ca ţară.
Ne obligă, înainte de toate, să reconsiderăm multe dintre poziţiile noastre fie când vorbim despre trecutul nostru istoric, fie când vorbim despre relaţiile cu ţările din întreaga lume.

Spre dimineaţă, cum nu putea nicicum să doarmă, bag’sama de truda de la coasă de ieri, omul nostru, glumeţ şi năstruşnic din fire, se gândi să se prefacă mort, să vadă ce va fi, aşa de curiozitate.
Măria se învârti vreme bună pe lângă el, până se convinse de ceva teribil, dar apoi, ceva mai târziu, venindu-şi în fire, se mai calmă şi se gândi cum să-l îmbrace pe Ionul ei pentru tristul eveniment.

Am pomenit în articolul precedent pe această temă despre războaiele dintre Decebal şi Traian şi ar trebui insistat asupra faptului că Traian, romanii, au fost atraşi în Dacia de bogăţiile acesteia, semn că la data respectivă strămoşii noştri cunoşteau foarte bine „povestea metalelor”, ei parcurgând de fapt mult din „culturile” tipice pentru vremurile trecute, iar la Sarmisegetuza civilizaţia, cultura, chiar artele nu erau simple poveşti. Belşugul, bunăstarea erau o realitate.