Opinii

Am tot amânat să fac referiri la acest aspect socio-biologic numit încă din titlu. Nu am pretenţia/dorinţa să-l abordez completamente, ar trebui nenumărate pagini pentru aceasta. Motivaţia demersului meu de acum porneşte de la câteva aspecte, fapte, moduri de informare, invenţii de vocabular care au dat buzna în programele mass-media din ultima vreme, dar şi în comportamentul diurn al omului de rând – mai cu seamă al tineretului.

În condiţiile regresului general la care am ajuns, prin involuţia pe care o parcurgem de la Revoluţie încoace (şi procesul continuă), a întâlni într-o localitate din România o formaţie carală de orice fel, este un lucru rarisim.

În urmă cu mai mulţi ani trăia în Unirea un vestit lăutar, Emil Sabău. Un om cu totul deosebit, cu o avere considerabilă, foarte bun cu supuşii pe care-i respecta cu adevărat. La rândul lui, era şi el respectat, preţuit şi cunoscut nu numai în sat ci mult peste hotarele lui. Avea un dar înnăscut acest Emil Sabău. Cânta la vioară. Din vioara lui cântecele ieşeau fermecate. Aşa a auzit de vestitul lăutar, cu vioara-i măiastră, şi marele George Enescu. O dată chiar s-au întâlnit cei doi – vestitul lăutar din Unirea şi marele violonist din Liveni.

Sfântul Efrem Sirul, în una din rugăciunile sale se îndreaptă spre Dumnezeu cu aceste cuvinte: „Doamne, ştim că va veni o înfricoşată zi, când vei spune către noi, păcătoşii -„ Voi, oamenii, ştiţi bine ce am îndurat eu fiind printre voi şi pentru voi. Dar voi, ce aţi îndurat pentru mine?” Şi ce voi răspunde eu, păcătosul, vicleanul, ticălosul şi nenorocitul de mine?

Descoperită de amerindieni din vremuri imemorabile, boabele ei crescîn arbori ce poartă seminţele minunate. Acestea se prăjeau (mai ales de către mayaşi, precum şi lumea circumscrisă lor ), iar apoi erau pisate, obţinând pudra de cacao. Aceasta era dizolvată apoi în lichide, obţinându-se o băutură amăruie, dar foarte sănătoasă, mai ales prin acidul pectic, un excepţional protector al inimii.
În ţinuturile Americii Centrale, spre Yucatan, boabele de cacao erau folosite chiar ca monedă de schimb, precum banii în zilele noastre.

În urmă cu mai mulţi ani, la invitaţia venerabilului profesor Sever Ursa (căruia îi dorim şi prin intermediul acestei rubrici „La mulţi ani!”), am poposit, preţ de câteva ore în Poiana Cătunenilor. De la Ilva Mare, pe un drum de munte, cu o maşină 4 x 4 am ajuns sus într-o poiană, într-un spaţiu mirific binecuvântat de Dumnezeu. Aici trăiesc şi acum câteva familii, se roagă într-o bisericuţă ridicată prin forţe proprii, oamenii muntelui ocupându-se în principal cu creşterea animalelor.

„...episcopul ortodox-n.n.Miron Cristea-alături de alţi ierarhi ortodocşi transilvăneni au defăimat ostaşii români care au eliberat Ardealul şi au preamărit pe cotropitorii austro-ungari. La bătrâneţe şi-a declarat ura faţă de catolici pe care a nutrit-o toată viaţa. Eu am crezut că ar fi putut avea o licărire de patriotism faţă de măreţul eveniment la care a participat, dar după cum se vede m-am înşelat. Aşa se întâmplă când ai încredere în ortodocşi.” Aceste cuvinte aparţin domnului Ioan Măgeruşean. Scrie fără pic de jenă minciuni şi inepţii.

De câţiva ani, fraţii Onoaie sunt cetăţeni ai satului Sâniacob. Aici, după ce au lucrat prin străinătate şi au făcut rost de bani, au cumpărat o întinsă suprafaţă de livadă, de meri şi pruni. Fosta plantaţie a Gostat-ului de odinioară, o parte a acesteia a intrat pe mâini bune, cei doi fraţi devenind pomiculturi profesionişti. Profitând de vremea bună, au purces în livadă, la treabă, efectuând lucrările de sezon. Cu gândul la producţia viitoare, acum se lucrează. Pe lângă pomicultură, fraţii Onoaie şi-au înjghebat şi un sector zootehnic.

Circulam cu Logan-ul pe DJ 151. Era în jur de ora 23.00, într-o noapte geroasă, cu ceaţă. Temperatura în jur de minus 18 grade, iar vizibilitatea sub 50 m. Să nu ieşi din casă, cum ar zice bătrânii. La un moment dat, un echipaj al Poliţiei mă opreşte regulamentar. Sunt agentul Cătuna (dacă bine am reţinut numele) şi vă rog, actele la control. Îmi spune să fiu foarte prudent, e ceaţă deasă, drumul este în şantier, porţiuni semnalizate ale acestuia. Mă întreabă unde mă duc. Îi răspund şi-mi urează, politicos, să conduc cu foarte mare atenţie.

La fel cum textul narativ dispune de o structură riguroasă a narativităţii, textul poetic prezintă o compoziţie a poeticităţii, titlu, incipit, final, secvenţe poetice, relaţi de opoziţie, relaţii de simetrie, elemente de recurenţă. Distribuţia inedită şi armonizarea acestora creează spaţiul imaginar al textului, referent complex al proprietăţilor structurale ale discursului poetic.
Titlul este un cuvânt, o sintagmă sau un enunţ care anticipează conţinutul textului poetic, relevând de regulă teme, motive, personaje sau valori metaforice dominante în text.