Opinii
Duminică, 24 ianuarie 2010, la Biserica Sf. Treime din Troy, Michigan, a avut loc o acţiune culturală organizată cu prilejul împlinirii a 160 de ani de la naşterea poetului nostru naţional, simbolul poeziei româneşti, Mihai Eminescu.
D-na Anca Sirghie, profesor doctor, conferenţiar la Universitatea
“Alma Mater” din Sibiu, a avut bunăvoinţa să expună un subiect inedit al creaţiei eminesciene, interzis în şcolile din România în anii comunismului: “Motive creştine în opera eminesciană”.
În perioada când, după anul 2000, IMM-urile au luat un avânt considerabil, în societatea românească a existat un relativ echilibru economic şi social, reprezentând naşterea acelei clase de mijloc generatoare de progress general, chiar şi în condiţiile în care acestea s-au confruntat cu o fiscalitate dură din partea statului, care nu se mai satură de bani, lucru care a dus la băgarea în subteran a aproape jumătate din economia ţării, aflată acolo şi azi.Un singur an-2009-anul fatidic, a fost suficient ca politica economică dezastroasă, pe fondul crizei economice dar şi morale a statului, m
„N-am mai trecut de mult prin sat” scria cândva Nicolae Labiş, La fel şi eu prin bătrâna noastră cetate. Cum paşii m-au purtat pe lângă Prefectura judeţului, spre BCR să-mi închei RCA-ul, am privit „Lumânarea”-monument, operă făurită cu gând bun şi generos, însă bizară, în ton cu modernismele fără sens ale artei de acum. Nu cred că era necesar bronzul sau cuprul (cred!) ci mai potrivită era fie marmura, fie un alt material translucid Mai ţinem cont că ”nu toată lumea e artişti”- cum spun cei de pe Dâmboviţa.
Deschidem, cu însemnarea de faţă, un miniserial ce se doreşte a fi luarea de atitudine şi mai ales o schimbare de comportament, în viaţa de zi cu zi. Atitudine faţă de noi înşine, când sentimentul responsabilităţii nu mai trăieşte în fiinţa noastră, când ajungem să fim „contribuabili”, mai degrabă, nu la „binele”, ci la „răul” din jurul nostru.
De vorbă cu Esop, în zilele noastre…
Nu mă refer la neputinţa sexuală a bieţilor bărbaţi, ci la spectacolul pe care îl fac o parte dintre guvernanţii şi parlamentarii noştri atunci când ies în public sau când opinează pe probleme de legi mai mult sau mai puţin fundamentale, pe care le votează sau le resping fără să ştie de ce; căci, în fond, pentru poporul acesta aiurit de atâta demagogie importante sunt, în vreme de alegeri, cârnatul, bericica, găleata, vesta electorală.
Sunt actori care-şi leagă numele de un rol sau de un autor: de pildă pe Grigore Vasiliu-Birlic şi pe Al. Giugaru şi pe Marcel Anghelescu şi pe alţii din generaţia de aur a teatrului românesc îi asociezi imediat cu personaje din teatrul lui Caragiale şi marele comediograf român este citat şi văzut prin aceste interpretări clasice; pe Florin Piersic, dincolo de rolurile sale reuşite de june prim, memoria ni l-a fixat ca pe Marius Chicoş Rostogan, vulgarul „pedagog de şcoală nouă”, alt personaj caragialesc de neuitat.
În sarabanda dezbaterilor de gen „haideţi să discutăm despre nimic” în ultima vreme s-a făcut suficient tapaj asupra unui subiect, a cărui temă este: impozitul pe avere. Şi nu tocmai întâmplător, din pricină că, în fapt, un buget sărac, din care trebuie plătite toate angaralele sociale, este, cum ar graseia un hîtru, un fel de al doilea drac. Chiar la icoane. Ce înfăţişază: ordinea publică, armata, învăţămîntul, cultura, sănătatea şi încă alte speze fără de care oricare stat nu are cum funcţiona.
Mai zilele trecute m-a vizitat un cunoscut scriitor bistriţean (dl. Gh.M) pentru o prefaţă. Vizitatorul, om cu un comportament de lord britanc mi-a adus între altele o butelie mare cu vin de Lechinţa…( La urma urmei şi lui Coşbuc i-au adus nemţii la intrarea lor în Bucureşti un butoiaş mărişor cu bere, nu?) Scânteierea aurie a licorii care îi stârnea bucurie lui Sadoveanu, lui Păstorel, Eminescu, Ionică Creangă şi a tuturor celor care ştiu scrie trei cuvinte pe lumea asta mi-a trezit un noian de amintiri.
Olimpia Răcăşan nu sărea o zi fără să-şi admire dosul în oglindă. Şi de mai multe ori, nu doar când îşi trăgea colanţii peste chiloţi dimineaţa. Ori seara, la dezbrăcare, prilej cu care îşi frământa fesele cu palmele. Energic, mult, circular- de la dreapta spre stânga. Şi-a botezat Pic şi Poc rotunjimile dorsale, pe care le evidenţia adesea şi cu pantaloni mulaţi violeţi sau roşii. Era mândră de ele, de volumul lor, ca două canistre de benzină- aerodinamice, totuşi- tari şi inflamabile, după opinia niţel suprarealistă a lui Ciprian, soţul care a părăsit-o.
Actualitate