Opinii

               
„Vorbirea despre Dumnezeu este de argint. Tăcerea este de aur.”

În viață, răspunderile sunt diferențiate. Există răspundere față de propria persoană, față de familie. De asemenea, față de comunitatea locală, față de națiune și față de stat, precum și față de umanitatea timpului.  Fiecare se cere specificată din nou, căci fiecare este pusă azi la încercare.
Mă opresc însă la ultima – răspunderea globală. De asumarea ei este nevoie astăzi în multe direcții – combaterea sărăciei, prevenirea a noi pandemii,  înfruntarea încălzirii globale, de pildă. Societatea de azi întâmpină dificultăți care pretind rezolvare globală.

       Oriunde privim, în jurul nostru sau spre stele, constatăm că  există o mișcare tăcută în toate lucrurile. Nu sunt la fel nici diminețile, nici arborii, nici ființele noastre. Există o mișcare irepresibilă spre ceva, spre o anumită finalitate.

Odată cu digitalizarea masivă a societății, restricționarea accesului copiilor la internet a devenit imposibilă.
Educația care este încorporată din ce în ce mai mult în mediul online, socializarea care depinde din ce în ce mai mult de rețelele sociale, noutățile din divertisment și cultură, și simpla, dar puternica, presiune a anturajului sunt toate motive pentru care părinții nu mai pot ascunde copilul de mediul digital.

      Pe ambele maluri ale fluviului Eufrat ce străbate Câmpia Mesopotamiei, înainte de vărsarea în Golgul Persic, regiune cunoscută în antichitate și sub numele de „Cornul fertil”, a fost întemeiat, prin mileniul al III-lea î.Hr. orașul Babilon. La începuturile sale făcea parte din regatul sumero-akkadian, până când se desprinde de acesta și începe o politică de cuceriri, atingând culmea puterii sale politice și militare sub domnia regelui Hammurabi, care reușește să unifice întreaga Mesopotamie sub conducerea sa.

Dumnezeu este Cel ce este, cel care are prin firea Sa existența, Cel a cărui ființă se identifică cu existența și care nu primește existența de la nimeni, Cel care nu depinde de nimeni și de nimic, Cel care nu trebuie cugetat în mod necesar împreună cu altcineva sau altceva, ci există exclusiv prin Sine, Dumnezeu nu-și spune ceea ce este, ci Cel ce este, adică El este Persoana, doar persoana este conștientă că există, doar o persoană există pentru sine, pentru că știe de sine.

Încă din Antichitate, operele literare vorbesc  despre iubire. Iliada și Odiseea lui Homer împletesc spiritul de vitejie, specific eroului îndrăgit, cu cel de iubire, ca principal sens și rost al vieții și al morții, al mereu întoarcerii către un leagăn primitor. Frumusețea lumii, salvatoare, preia și continuă frumusețea trupului, mai ales în opere de artă, dar și a spiritului, în cugetări, aforisme, pagini de slăvire a iubirii, atotcuprinzătoare.

     Mai toată lumea trecută prin liceu recunoaște sintagma din titlu, ca fiind a lui Mihai Eminescu în „Scrisoarea III”. Mai doresc să  relev faptul că o publicație de cultură - cum este „România literară” - are o paletă de manifestare publică largă tematic, abordând fapte ale realității imediate în termeni care, uneori, duc la pamflet, sau eseu, stârnind curiozitatea nu doar a cititorului dornic de literatură.

        Ceea ce s-a petrecut și se petrece în societățile modernității târzii nu lasă neschimbată înțelegerea valorilor. Ca urmare, și valorile moderne se pot apăra astăzi doar aducându-le la zi.
       Bunăoară, în deceniile postbelice s-au acumulat învățături importante cu privire la libertate ca esență a modernității. Două sunt primordiale.