Portret

Născut în Livezile la 11 februarie 1938, şi-a petrecut copilăria în Bistriţa. A urmat Şcoala Generală şi Liceul „Liviu Rebreanu” Bistriţa, unde s-a remarcat ca un elev cu rezultate foarte bune la învăţătură, mai ales în domeniul matematicii. S-a înscris la Facultatea de Matematică din Cluj-Napoca, pe care a absolvit-o în anul 1958. În anul şcolar 1958-1959 a funcţionat ca profesor de matematică la Şcoala Generală Archiud; în anul şcolar 1959-1960 a fost profesor de matematică la Şcoala Generală Sigmir. Din anul şcolar 1960-1961 a venit ca profesor de matematică la Şcoala Generală nr.

Copilăria mea a fost o poveste frumoasă, un adevărat vis. Zile binecuvântate, fericite şi fără griji. Mă împrietenisem cu o fetiţă din vecini, de aceeaşi vârstă cu mine. Tatăl ei, Valentin Raus, era un cunoscut scriitor bistriţean, iar bunicul din partea mamei, părintele Tătar, fost preot greco-catolic, îşi petrecuse câţiva ani buni la canal. Locuiau într-o căsuţă cochetă, în apropierea Fabricii de teracotă, având în faţă o superbă grădiniţă de flori. În spatele casei se întindeau straturi de trandafiri şi o mică livadă din care ne ospătam în voie.

Aduceri aminte ale doamnei educatoare Elena Virginia Rusu Mateiciuc (Igi)- Dascăl de Onoare al Şcolii Sîngeorzene, culese de prof. Monica Ştefania Măgurean – Liceul Teoretic Solomon Haliţă Sîngeorz-Băi
„Mâinile dumneavoastră, doamnă-nvăţătoare erau ca nişte duminici, ca nişte sărbători ale limbii române”.

În galeria marilor oameni de cultură care şi-au dedicat toată viaţa unui ideal se numără şi profesorul univ. Tudor Jarda. Este unul dintre compozitorii români care s-a impus cu strălucire în viaţa muzicală românească, fiind profesor, dirijor, etnomuzicolog, compozitor, care şi-a desfăşurat activitatea în oraşul Cluj-Napoca.

În drumurile mele la ţară, secant trec prin acest centru de comună bine gospodărit, nu departe de standardele a ceea ce numim sat europenizat şi care este proxim sufletului meu printr-un om de care-mi aduc afectuos aminte. Aici a profesat până în ultima zi, dr. Andrei Bolbos, un medic excepţional, foarte iubit de pacienţi, de locuitorii zonei.. Mulţi veneau de prin satele aparţinătoare şi chiar de foarte departe să-l caute spre a le alina suferinţele, „Unde mergi? –am întrebat într-o zi pe una din rudele mele prin anii ’80. / „La Măgheruş. cu de-ale sănătăţii, la dr. Bolbos.”.

Scriu adesea despre oameni. Scriu dintr-o bucurie a sufletului. Scriu din bucurie şi caut bucurie. Văd mai mereu, graţie structurii fiinţei mele, mai mult partea plină a paharului. Filosofia spune că fără conflict, acumulările cantitative nu pot trece în entităţi calitative. Eu însă cred că lumea şi omul concret pot progresa şi în vremuri de linişte şi de pace sufletească! De aceea nu mă ispiră partea goală a paharului. Mi-e drag doar de partea plină a păhărelului cu nectar al vieţii. A paharului hărăzit de Bunul Dumnezeu fiecăruia pe această lume!

Enunţul că omul sfinţeşte locul exprimă un adevăr cunoscut la români! Nuanţele încep să se dezvăluie însă la o analiză mai atentă. Faptul că omul sfinţeşte locul la serviciul de zi cu zi mie mi se pare a fi normal. Anormal mi se pare faptul că lumea aceasta fără busolă face adesea din zilnicul nostru ''serviciu'' un infern pe care nu-l poţi nici măcar suporta dară-mi-te să-l sfinţeşti... Apoi faptul că omul, artistul de exemplu sfinţeşte locul prin harul cu care ne face viaţa minunată mi se pare iarăşi normal!

Mi-a telefonat cu câteva zile în urmă primarul din Monor, Ion Cira să-mi spună că în curând un om drag nouă tuturor va împlini 70 de ani. Dorea Ion Cira să scriu câteva rânduri despre un om căruia Monorul îi datorează o fărâmă din celebritatea sa! Monorul are o galerie incredibilă de oameni de seamă: scriitori, poeți, preoți, militari, oameni de știință (profesori, medici, filozofi) și o adevărată pleiadă de academicieni. Și mai are Monorul astăzi oameni adevărați așezați pe la casele lor înșirate pe Valea Luțului, oameni de ispravă în tot locul și în tot momentul!

Din totdeauna mi-am considerat consătenii, mai ales pe cei care lucrau la fosta Fabrică de cherestea de la Suseni ca făcând parte din familia noastră lărgită. La asta a contribuit probabil şi faptul că aici au muncit Gheorghe şi Nicolae, doi dintre fraţi, de la 13 şi respectiv de la 14 ani până la pensionare şi tot aici, după absolvirea ciclului gimnazial, mi-am petrecut într-un mod destul de util, eficient şi educativ câteva vacanţe de vară.