Cultură

“Nu te bucura când te-or pune, nu te supăra când te-or scoate”- este o vorbă pe care o țin minte de la luminatul arhimandrit Ilie Cleopa, care a spus-o, parcă în treacăt, dar mie mi-a rămas adânc în urechi și în inimă. Vorba aceasta ar merita să devină proverbială, pentru că ea cuprinde întreaga înțelepciune a smereniei și a discernământului.

În perioada 13- 16 noiembrie 2025, la Filiala Sibiu a Uniunii Scriitorilor din România, s-a desfășurat la Biblioteca ASTRA, Simpozionul „Vară de noiembrie”, la care au participat majoritatea membrilor Filialei, invitați și personalități literare contemporane. În cadrul acestui eveniment anual, a fost invitată Elena M.

Ani la rând, am jinduit la o casă cu nuc la poartă.
Poate de dorul nucului de la casa părintească –
acela pe care l-a îmbrățișat bunica, tânguindu-se,
când nepotul ei cel mai drag, abia venit din cătănie,
a fost împușcat, din greșeală, de șeful de post.
Ani la rând, nucile cădeau – arse de lacrimile bunicii.
Au fost anii de jelanie ai nucului
la umbra căruia, după ieșirea de la biserică,
Dănilă ținea de mână o fată cu ochi albaștri.
Veniți la masă ! – îi îndemna bunica -,
dar fata găsea un motiv înțelept de neacceptare.

            În cotidianul Curentul (director Pamfil Șeicaru, anul IX, nr. 3044, București, 24 iulie 1936), citim articolul Adunarea Generală a soc. „Mariana” a învățătorilor din jud. Năsăud în com. Maieru-Năsăud, articol nesemnat.

              Îmi sunt dragi cărțile și sunt convins că  ele au suflet, sunt vii și poartă în miezul lor acea rază de lumină și înțelepciune  de care avem nevoie fiecare dintre noi. Mă simt atât de bine în prezența lor și am nevoie de ele.Nu pot trăi fără cărți și vreau tot timpul să citesc. Printre cărți nu mă simt niciodată singur, deoarece nu există prezențe mai prietenoase și mai în stare să-mi țină tovărășie, așa cum reușesc ele, prin intermediul cuvântului scris.

             Se spune că “omul sărac e al doilea drac”. Este de crezut că vorba asta vine de demult, din vremea când pământul și vitele erau măsura vieții, iar lipsa lor însemna foame, rușine și pierzanie. Cel care nu avea nimic era aruncat în prăpastia disperării, și din acea cădere se nășteau faptele fără cumpătare — tâlhăria, crima, trădarea. Așa omul, lipsit de bunuri și de nădejde, și de sursele principale de supraviețuire, ajungea un al doilea drac, uitându-l pe Bunul Dumnezeu

Să ne obișnuim cu frigul
 
Să ne obișnuim cu frigul, spun păsările
Cărora nu le mai rămâne căldură
Din razele soarelui și peste noapte
Să ne obișnuim cu frigul, spun copacii
Pe care frunzele îi părăsesc și rămân dezveliți
Iar haina toamnei nu-i mai cuprinde
Să ne obișnuim cu frigul, spun pietrele
Care nu reușesc să se încălzească destul
Cât să le mai rămână și pe întuneric
Să ne obișnuim cu frigul, spun zidurile bisericii
Din lemn, din piatră, pentru că într-o zi

Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece. (Matei 24; 35)
 
Există momente în care istoria tace, iar Dumnezeu vorbește altfel. Prin semne, prin oameni, prin cărți.
Nu orice carte e un semn, dar uneori două cărți pot schimba direcția unei lumi.
Aceasta este povestea lor.
Începutul unei așteptări.
Orizontul se apropie
Lumea tace, dar ceva se mișcă în adâncul acestei tăceri.
Nu este un zgomot, nu este o știre. Este un semn.
 
În taina unor locuri depărtate și pustii, au fost ticluite două cărți.

“Nu te uita la oală când mănânci din farfurie” spune un vechi proverb care îndeamnă la modestie și la cumpătare. În fond, ne avertizează să nu facem comparații inutile, fiindcă această „operație a comparației” nu aduce decât suferință. Mănâncă din farfuria ta, cât ți s-a pus, pentru că Dumnezeu îți știe rostul și rolul, și ți-a pus atâta cât îți trebuie prin destin.

POST – LUMINAȚIE
Florile au fost prea multe, nu s-au vândut toate
Lumânările au fost prea multe, nu toate s-au vândut
Mai sunt crizanteme viu colorate
În roșu închis, în galben, în alb
Niciuna nu e în albastru, ca floarea de nu-mă-uita
În culoarea de cerneală uscată pe câte o rază de floare
Pe margini de străzi și în piețe, adormite,
Prea multe flori îi mai așteaptă pe cei rămași
Până la ofilire
Fiecare coș cu flori e un regret
E gândul de a nu fi făcut îndeajuns
Pentru cei mutați în altă lume