Opinii

Caracterul e destin. A spus-o Regina Maria, soția lui Ferdinand Întregitorul în Jurnal. Spun din capul locului că nu sunt monarhist, dar atunci când un rege moare, e semn că istoria transmite ceva viitorimii. Încă nu înțelegem care ar fi mesajul către generațiile viitoare, el va fi deslușit peste ani buni, dar, sunt sigur că moartea ultimului suveran al României ne spune și ne confirmă că am rămas singuri în fața unui prezent care se scrie în alte părți și, poate, cu conducătorii care îi merităm.

Ca tot românul, am urmărit la televizor transmiterea paradei de la București (cumva întristat, pentru că, Ziua Națională a României este și ziua Unirii românilor, or, iată, tensiunile între Cotroceni și Parlament au făcut ca principalele personalități ale țării să nu fie împreună).

Pe 1 ianuarie 2018 intrăm în Anul Centenarului, anul în care România devenea stat naţional, unitar şi care cuprindea între graniţe cam pe toţi vorbitorii de limbă română, sigur, cu excepţiile care întăresc întodeauna regula. 100 de ani fix se vor împlini în 2018 de la Marea Unire, deşi, întodeauna când vorbim despre Alba Iulia, este obligatoriu să vorbim şi despre Chişinău, Cernăuţi, Cadrilater, Banatul sârbesc, pentru că aceasta este România Mare.

Am urmărit prin intermediul presei județene, manifestările prilejuite de împlinirea a 100 de ani de la sfârșitul tragic a lui Emil Rebreanu, fratele marelui scriitor L. Rebreanu.

Formularea din titlu, recunosc, ar avea un puseu de revendicare. Și încă în dublă ipostază, prin acest „al meu” – așadar, tată și satul Dumbrăvița.
În săptămâna Luminației, mi-am zis nu numai să urc dealul la mormintele părinților mei, dar să merg și acolo, unde, de asemenea, îl găsesc pe tatăl meu. Acolo, unde ar fi cel mai potrivit pentru postura mea: la școală, unde mai în fiecare an mă duc și nu oricum.

Când saltimbancul de la Curte ajunge rege, vai de mama regilor. Când nesimţitul şi tupeistul fără elementarul bun simţ ajunge să muşte din mărul putred al civilizaţiei, se cheamă neputinţa celor din jurul lui de-al putea educa. Când ăia care nu au citit în viaţa lor o carte, una cât de uşoră, se duc la film şi confundă un centru cultural cu un grajd, iar ei par să fie slugile grăjdarului, atunci, respectiva societate are probleme cât se poate de serioase.

Gata cu hainele subțiri și ușoare, gata cu ținuta văratică. Vrem, nu vrem, s-a instalat frigul. Ne înfofolim să nu-i simțim mușcătura, încercând să ne acomodăm cu acest dezagreabil fenomen climatic. Nu ne fericește deloc venirea lui, dar trebuie să recunoaștem că există momente când ne face un real serviciu, scutindu-ne de „peisaje” ce ne mențin într-un lumesc tulburător de gânduri.

Un prinț din Levant, îndrăgind vânătorea… Dacă Regele moare, eu cum am să îi spun lui Duda, Alteță Regală ? Nu, eu pot să fac asta. De altfel,  Regele Mihai mai moare puțin și cu acest scandal , finalul fiind implacabil. Nu sunt monarhist, dar respect instituția, pe Carol I, pe Ferdinand Întregitorul, deși, unirea a făcut-o armata română  și voința beligerantelor învingătoare în Marele  Război, chiar pe Carol al II-lea cu ale sale amante și dictatură cu tot.

          În viaţa cotidiană îţi apare, ca o viziune a absurdului, un tablou hidos: o crâşmă în care stau la o masă, acum unul, altă dată altul, câte un bătrân cu una sau două şi chiar trei ţigăncuşe la un pahar cu alcool. Îl poţi vedea cum scoate din buzunarul hainei ponosite un pumn de bancnote calde încă, primite din mâna poştaşului, bani care reprezintă pensia lunară, mizerabila-i pensie lunară, recompensa tristă după munca lui de o viaţă.

Era pauză. Urma să înceapă ora de tehnologie. La tema ”animale de companie”, profesoara le-a permis elevilor de clasa a V-a să vină la școală cu animăluțul preferat.