Opinii

E titlul unei cărţi semnate de scriitoarea Doina Popa, făgărăşancă stabilită de aproape 15 ani în SUA/Canada (Cum cele două fete ale sale sunt aşezate la sud şi la nord de graniţa dintre cele două mari ţări, cum distanţa între cele două domicilii nu e decât de 8o de kilometri, pentru Doina Popa, graniţa, practic, e ca şi cum nu ar fi).

Latinii ne-au transmis peste veacuri o faimoasă zicere: „Ubi bene, ibi patria” (precum se ştie: „Unde e bine, acolo e patria” .) Le-am explicat elevilor mei din cele două clase de filologie (17 ani) că această aserţiune s-a iscat din nişte conjuncturi specifice acum două milenii Imperiului roman, alcătuit din etnii diferite, imperiu ale cărui armate era format din luptători din te miri ce părţi ale Europei şi nordul Africii (căci Mediterana devenise un „lac” roman): din Spania, Asia Mică, Grecia etc.

Aşa lălăie duios un cântec vechi, dar binecunoscut. Însă mai mult decât să-i iubiţi, daţi-le ceva oase. Şi mai ales luaţi-i în adopţie, de vă este iubirea atât de mare şi nu pur platonică, aducătoare de bani prin ONG-uri. Însumi sunt până azi un mare iubitor de animale, lângă casa copilăriei mele fiind nelipsit câte un câine, arareori doi. Iubim şi alte vieţuitoare, fiindcă slujesc omului, Creatorul însuşi dându-le această misiune. „Când te vei duce pe o cărare – spuneam şcolarilor mei- şi te vei teme să nu calci o furnică, înseamnă că ai început să fii om bun.”

Ce poate fi mai fascinant şi mai incitant pentru curiozitatea omenească decat constatarea că lumea noastră, atat cat este ea răsfirată pe rotunjimile umerilor Mamei Geea, este inundată de mistere care aşteaptă să fie decodificate, întru satisfacţia spiritului uman?

Lumea românească a zilelor acestea e copleşită de doi stimuli: Câinii vagabonzi şi „ceainăria” de la Roşia Montană. Acum, mă opresc la lătrătorii vechi cât istoria omenirii.
Cine nu ştie, eu am în casă o căţeluşă, un pic mai mare decât un şobolan, dar uneori un pic mai deşteaptă decât stăpânul ei.

Motto: „Cum se îndură un tată de copiii lui, aşa se îndură Domnul de cei ce se tem de El.” (Psalmi 103; 13)

Împărtăşesc ziarului „Răsunetul” câteva gânduri după 40 de ani de activitate didactică desfăşurată în şcolile din jud. Bistriţa-Năsăud, situate în aşa zisa Câmpie a Transilvaniei, respectiv, şcolile din Sînmihaiu de Câmpie, Silivaşu de Câmpie şi Budeşti, sau unde m-am stabilit prin căsătoria cu înv. Dan Olimpia, alături de care convieţuiesc de 36 ani. Începând cu 1 septembrie 1973, am ajuns, prin repartiţie guvernamentală, la Şcoala Generală din satul Sălcuţa, com. Sînmihaiu de Câmpie, ca profesor de istorie-geografie.

Minuni, mezeluri, intemperii, metale preţioase … Mă veţi întreba ce au în comun toţi aceşti termeni sau în ce constă tangenţa care le conexează sistemele de referinţă pe care le desemnează? … Aparent, nimic! Şi totuşi , la o introspecţie mai atentă, termenii mai sus enumeraţi îşi descoperă „goliciunea” interferenţială într-un anumit context. Astfel, ceea ce îi uneşte circumstanţial, este “arealul” manelistic. Exact, cum aţi auzit! MA-NE-LE-LE!

La sfârşitul anului viitor vor avea loc alegerile prezidenţiale din ţara noastră, actualul preşedinte Traian Băsescu nemaiputând candida. Este limpede că va fi o confruntare între stânga şi dreapta, atunci se va testa maturitatea politică a electoratului românesc.