Opinii

Zilele trecute am fost solicitat de o doamnă în vârstă de vreo 50 de ani, în putere şi aptă de muncă, s-o ajut financiar aşa cum au procedat şi alţii, după “necazul foarte mare“ pe care chipurile pretindea că l-ar fi avut.

Aflându-ne „sub vremi” de nelinişte (căutări, orientări şi continue adversităţi politice), dorim să amintim adevăruri ce-şi păstrează actualitatea şi au temeiuri de netăgăduit, pentru această societate în care trăim, ca şi toată lumea, care are nevoie de linişte, pace, îngăduinţă şi toleranţă.
Toate aceste deziderate, dorinţe ale noastre, pornesc de la fiecare din noi. „Nimeni nu poate să fie liber dacă nu se stăpâneşte pe sine deplin”, afirma filozoful, matematician grec Petagora (580-500 î.H.).

Am urmărit, nu numai în această vară, dar şi prin istoria ce ne-a hărăzit vecinătatea cu ungurii, care care-i felul de a fi al acestora şi mai ales al celor care s-au strecurat în fruntea lor şi care, aproape fără excepţii, au fost mânaţi în activitatea lor de apucături, mai mult decât surprinzătoare.
Şi nu mă refer la migraţia lor, ci la mentalitatea lor, voindu-se mereu o stirpe aparte, căruia i se cuvine totul, mult mai mult decât li s-a oferit.

De data aceasta mi-am propus să arăt care este paradoxul dintre necesitatea reală şi neputinţa legiuitorului de a exprima anumite principii de lege în domeniul fiscalităţii. În mod normal o lege este o construcţie şi fiecare articol ar trebui să conţină, cel puţin, un principiu din domeniul care se doreşte a fi reglementat de acea lege. Numai că de la vorbă până la faptă este o cale lungă şi nu toţi cei care construiesc o lege reuşesc să o facă clară şi precisă.

Se spune că acolo unde muzica răsună, războaiele nu îşi fac loc. Că această îndeletnicire artistică de a cânta şi juca are o capacitate atât de mare de a alunga starile de rău şi a aduce în minte şi trup o stare de bine şi bucurie. Ne adunăm cu toţii energiile şi ne rotim precum soarele dând astfel un sens magic unui fel de a fi.

Au trecut zile lungi şi ştirea că dl. prim-ministru Orban al Ungariei a sfătuit pe cetăţenii români de origine maghiară să nu meargă la vot, revoltă pe orice om cinstit. Totuşi, nu am găsit în ziarele din Bistriţa un articol care să exprime revolta contra unei asemenea imixtiuni a activităţii unui străin în ţara noastră.

În condiţiile actualei crize economice consideram la un moment dat că există o categorie socială mai puţin afectată de consecinţele sale negative, şi anume a acelora care au reuşit să economisească şi dispun de fonduri băneşti pe care la momentul oportun le pot investi în condiţii avantajoase.

În este zâle io mă aflu printre gagici şi noroi din hăla negru, la Universitatea de vară (pe care voi, românii, din mioritica voastră prostie aţi îngăduit-o ) la Tusvanyos Nagyon yo că, în prostia voastră, acceptaţi , în spaţiul românesc, toponime ungro-secuieşti. Vai, ce cinaşi sunteţi, (şi) pe chestia asta !

Semeţi şi cu frunţile înzăpezite se înalţă destule culmi, până spre cer: Pirineii şi Cordilierii, Alpii şi Kilimanjaro, Munţii Stâncoşi, Fujima ori Everestul. Şi totuşi mai este unul, cel mai mare, cel mai înalt, cel mai înfricoşător: Muntele păcatelor omeneşti. Oh, câte s-au strâns, dacă ne gândim că suntem azi la şapte mii de ani şi mai bine de la întemeierea lumii! Gigantic munte de gunoaie, răutăţi, crime şi urâciuni...Şi câte încă se vor aduna prin secolele şi mileniile viitoare! Mintea omenească abia le poate imagina.

Nu este timp de complacere în pasivitate. Referendumul din 29 iulie e unul dintre momentele istoriei în care lipsa de participare activă dă mâna cu ticăloşia sau cu prostia şi, sigur, cu lipsa de patriotism.
O să votez cu ambele mâini la referendum. Am uzat de cuvântul patriotism cu reţinere deoarece a fost golit de sens de muşteriii vorbelor goale şi sunătoare. Şi politicieni, şi scriitori, şi alţi nechemaţi. Dar n-am găsit altul care să cuprindă realitatea dureroasă, cu piciorul pe acceleraţie, când se decide inclusiv soarta copiilor noştri.