Opinii

Motto:”Deşteaptă-te Române!”
Menită să fie ziua Romăniei, 1 Decembrie s-a dovedit în acest an o zi mohorâtă,
Tradiţia s-a respectat. Parada militară a fost acel ceva, sufletesc şi înălţător, care,

Orice scriitor este fericit atunci când primeşte mesaje de la cititori. Sunt o scriitoare fericită, pentru că am primit mesaje de la mulţi cititori, fie de aici din Bistriţa, fie de departe şi de foarte departe. Mulţumesc din suflet tuturor!
Oameni care citesc, cu fidelitate, Ziarul RĂSUNETUL mi-au spus că îşi rezervă momente de relaxare citind rubrica CUVÂNTUL VINDECĂTOR, iar după publicarea articolului „Psihologia rugăciunii” mi-au trimis multe întrebări deosebit de interesante.

După unii autori, numele avocatului, omului politic şi iubitor al naturii, Ionel Pop este mai puţin cunoscut. Amintirea sa se individualizează cu cea a marilor luptători pentru Unirea din 1918 şi prin cele 22 cărţi în care, spre uimirea prietenului său, Mihail Sadoveanu, a descris natura şi scene de vânătoare ca nimeni altul. Mediatizarea redusă în ţinutul nostru s-a datorat domiciliului său schimbător după moartea tatălui: copilăria la Gherla, Năsăud, Blaj, Şimleu, studiile superioare în străinătate, activitatea profesională în Cluj, Bucureşti, deci, departe de obârşia sa ilveană.

Stupefiat pentru ce mi s-a întâmplat pe peronul din gara Ilva Mică şi tot curăţându-mă de sânge la mâna dreaptă şi la genunchiul drept,, încercând să mai şterg din urmele rămase pe pantaloni, îmi promiteam că voi scrie despre acest incident şi mă întrebam ce titlu să găsesc pentru text: Eşantion din mitocănia românească? Mitocănie şi violenţă? Invalida Mică?

Societatea română din America “Avram Iancu”a organizat, ca în fiecare an, întâlnirea de suflet a românilor
cu ocazia Zilei Naţionale a României, la Biserica “Pogorârea Sfântului Duh”

Înainte de a trece la subiect, doresc să explic de ce nu am iubit comunismul: în 1958-59, am suferit în spital, după ce la Securitatea din Cluj am fost iradiată, pentru că refuzasem să semnez o minciună că aş fi făcut spionaj contra regimului, cu elevii saşi. Dacă nu rezistam ameninţărilor şi semnam, îmi semnam actul de deces, (după cum a scris Pacepa despre distrugerea celor indezirabili). Mulţi ani am trăit cu febră şi cu compoziţia sângelui schimbată, iar sistemul meu imunitar a fost alterat pentru totdeauna!

Nici Eugen Barbu nu a fost uşă de biserică; se ştia, de pildă, că joacă table cu Ceauşescu şi nu o dată se cam înjurau unul pe altul, când nu le ieşea zarul. Afirmaţia lui, despre Păunescu: „Totul mă supără la acest poet în afară de poezia lui.” avea în vedere comportamentul civic al insului, dar încerca să facă diferenţă între om şi operă. Ok!

Era o vreme când se socotea că –din pricina lumii stricate- cel mai bun loc pentru mântuire este o mănăstire sau pustia deşertului. Aşa se face că împăraţi şi regi (bizantini, sârbi, bulgari) îşi lăsau tronurile şi intrau smeriţi între ziduri de mănăstire. Domnitori români erau aleşi dintre călugări (Neagoe Basarab), iar uneori cei de pe tron aveau mame care au devenit smerite monahii, cum era mama lui Mihai Viteazul sau a acelui Neagoe.

Am revăzut scrisoarea deschisă pe care Laurenţiu Ulici a publicat-o în 26 septembrie 1990, unde (eu folosesc acum un limbaj de stradă) îi propunea „ciocu mic”. Neavând decenţa de a se retrage în umbră şi cumpătare ( precum, de pildă, a făcut-o D.R.Popescu, ultimul preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România ceauşistă), Adrian Păunescu s-a îmbăţoşat în plan politic. A fost o sfidare sub acelaşi dicton: „Trăieşte-ţi clipa!” O asemenea atitudine publică (provenită din reflexe de cenaclul „Flacăra”) aduce foarte aproape de zicerea unui rege francez: „După mine, potopul!”

Ce este dorul? Cuvintele preotului Dumitru Stăniloae sunt foarte sugestive în acest sens. Nu ar fi lipsit de interes să trecem şi noi prin filtrul proriu interpretările dumnealui despre un sentiment al duioşiei, tandreţii, tristeţii şi al perseverenţei la un loc.