Opinii

De o bună bucată de vreme şoimii noştri nu mai zboară peste albastrul Carpaţilor. De când cu moderna noastră democraţie, creştina şi viteaza noastră armată nu mai apără graniţele patriei. Întâi a fost transformată. Din o mândrie pe care o avea orice bărbat-cetăţean din România, aceea de a-i scrie pe livretul militar-apt combatant-, s-a aranjat o cacealma. Oastea ţării a devenit, cică, profesionostă, pe-afară.Foştii soldaţi-voluntari s-au preschimbat în mercenari, şi-au luat drumul meleagurilor străine, pe unde(nu înţeleg cum!) apără fruntariile ţării.

Am citit o carte în care se vorbeşte despre viaţa unui Rege al arborilor, nu despre viaţa unui Rege al oamenilor şi am trăit o bucurie deosebită. Vedeţi, atunci când am citit vieţile unor Regi ai oamenilor, am constatat întâmplări complexe şi amestec de bucurie, dramă, tragedie. În timpul lecturii acestei cărţi despre Regele brazilor am descoperit doar bucuria, pentru că, sub coroana acestui arbore înalt de 20 metri oamenii şi-au exprimat talentul artistic şi au trăit în comuniune sfântă.

(27 noiembrie 1995-27 noiembrie 2010)

latinească: „De mortius nil nisi bene.” Îmi pare acum potrivit să folosesc alta, în încercarea mea (riscantă) de a opina, ca un mod de atitudine civică.
Pentru cei mai puţin familiarizaţi cu crâmpeie din gândirea antică, cred că e potrivit să luminez sintagma din titlu:

În cadrul simpozionului ProADO ţinut la CN,,Liviu Rebreanu’’ am prezentat două cazuri sociale ale unor copii din Livezile, BN. Mă numesc Andra Hangan şi sunt elevă în clasa a XI-a F la CN,,LR’’. Eu sunt din Livezile, comuna aceasta se numea Iad cu mult timp în urmă. În unele documente mai apare sub acest nume. Cu toate acestea, unii au rămas tot în „Iad”, la figurat desigur.

Cum o fi sã te naşti intr-o societate care nu iţi dã nicio şansã doar pentru cã ai altã etnie?
Ţiganii sunt respinşi de societatea noastrã indiferent de cât de buni , rãi sau geniali sunt. Cu ei mereu e altã poveste. Au pornit prin secolul 3 î.Hr. din India cu chef de “party”, au poposit aproape o mie de ani în Persia şi au cântat pentru un popor ce ducea lipsã de cântãreţi. S-au mutat în Bizanţ şi mai apoi s-au împrastiat, prin Balcani în primul rând, dar şi prin Mediteranã. Aşa au ajuns şi la nord de Balcani, fiind vestiţi pentru muzicã, nomadism şi prelucrarea metalelor.

Mai zilele trecute, un parlamentar mai mult decât „sfătos”, de-a dreptul burtos, băţos şi mai ales, hidos, ne trăgea de atenţie (sigur că da, fraţilor şi cumnaţilor !) cum că, noi, ăştia în vârsta de peste 55 de ani, am fi nişte „etatişti”. Deşteptul îmbogăţit „din viaţa de parlamentar” (chiar că ne crede un popor de proşti, cretinelul ăsta fălos şi pupăcios în trei litere băsesciene !), ne recomanda tuturor să avem în vedere că: „acum suntem în capitalism, aşa că... trebuie să vă descurcaţi singuri !”. Mă întreb: oare unde vede deşteptul ăsta „capitalismul” în România ?

Iarna bate la uşă cu temperaturi scăzute, după cea mai lungă toamnă de o jumătate de secol. Nu mai avem ce admira în juru-ne; splendorile naturii intră în mormântul îngheţat al iernii, peste care Dumnezeu va aşterne albul orbitor al zăpezii. Rămâne pururi nouă şi mai strălucitoare ca niciodată fascinanta boltă înstelată, iar în depărtările nordului fâlfâie perdelele aurorelor polare. Ce călăuză iubitoare pentru omul din vechime puzderia de lumini din Calea Lactee! Mii şi milioane de milioane de luminiţe pâlpâitoare, într-un autentic drum alb, încât nimeni nu le-ar putea număra.

Se spune că o mamă avea un copil foarte neastâmpărat.
Făcea fel de fel de pozne. Mama era supărată mereu.
Într-o zi copilul îi spuse mamei:”ce-aş putea face să mă îndrept?”
Mama i-a zis”vezi uşa aceea, de câte ori faci o poznă bate
un cui în ea, iar de câte ori faci o faptă bună scoate unul.”
După un timp copilul a venit, mândru, la mama lui spunându-i
„iată, mamă, în uşă nu mai este nici un cui!.”Mama l-a lăudat, s-a bucurat,
dar în gând şi-a zis”totuşi găurile au rămas”.

De la sublim la ridicol nu-i decât un pas. Din vârful crestelor, de obicei, în cădere, ajungi tocmai în abisurile prăpastiei. Aşa e de când lumea şi liderii ştiu că munţii înalţi au văi adânci. Mitul lui Sisif ne învaţă că un munte poate fi urcat de câte ori vrei. Am văzut în această toamnă dinamica unei instituţii de la sublim la ridicol.