Opinii

Tocmai când Sărbătorile de Iarnă deveneau amintire, în anii când încă mai purtam în suflet mirajul basmelor cu feţi frumoşi şi ilene cosnânzene, satul dintre luncile Oltului se îmbrăca într-un fel de abur călduţ şi străpungea coşurile caselor ce păreau de turtă dulce. Aevam şi de ce să simt aşa, o dată în an era seara de Lasatul Postului de Peşte. Aşteptam cu înfrigurare acea seară şi aveam motivele mele.

Cum suflarea feciorelnică a primăverii se simte mereu mai puternică ,am luat-o spre munţi mai zilele trecute,spre falnicii munţi ai Câlimanilor ce-şi arată crestele albe de nea,plutind în negurile ce prevestesc un alt anotimp. Mi se pare una din cele mai frumoase părţi de ţară şi încă pentru acceea că prin aceste locuri va fi trecut cu secole în urmă ,copleşit de griji ,voievodul moldav Petru Rareş,în coborâre spre cetatea Ciceului. Nu istoria însă şi nici pitorescul de poveste al acestor locuri îmi va fi subiect azi , ci un fapt mult mai prozaic ,pentru mulţi nesemnificativ poate.

Nu mă număr printre fanii handbalului, deşi atunci când le prind la televizor, urmăresc meciurile echipelor naţionale. Prin primii ani de liceu chiar am practicat acest joc şi-i cunosc binişor regulile, astfel încât îmi dau seama de potenţialul unei echipe sau al unui jucător. L-am văzut evoluând în vreo două meciuri şi pe Marian Cozma şi de aceea nici nu m-a surprins faptul că lumea sportului de la noi a deplâns, în unanimitate, tragica lui dispariţie.

Românii de la Carpaţi, Dunăre şi Mare, popor latin bimilenar iar prin strămoşii traci, geţi, daci şi romani – multimilenar, situaţi la răscrucea intereselor populaţiilor migratoare, a celor trei imperii expansioniste – otoman, habsburgic, ţarist, pe un “pământ de cumpănă” (L. Blaga), au trebuit să ducă continue lupte pentru apăratea fiinţei sale naţionale dar “niciodată din hotarele sale afară piciorul nu s-au scos, ce înfipţi şi nezmulşi au rămas” (D.Cantemir). “Hotarul nostru e o religie. Noi n-am luat nimănui nimic” (N. Iorga).

Nu ştim nici cum şi nici de ce a fost îmbrobodit Consiliul Local Sângeorz-Băi, atunci când a cedat Serviciul de apă-canal acestei societăţi, dar nu asta e problema de fapt, ci aceea că în loc să se simplifice munca de asigurare corespunzătoare cu apă şi a efectuării încasărilor de la populaţie, toate acestea şi încă altele ce urmează vor cunoaşte o îngreunare majoră. Este de la sine înţeles că distanţa de la sediul firmei va îngreuna luarea unor decizii prompte, iar noul sistem de încasare şi facturare impus de către “Aguabis” creează deja probleme.

Trăiam destul de liniştiţi până acum. Criza asta a picat de undeva, din cer. Nu ne-am aşteptat, nu ne-am gândit la ea. Din cei avizaţi, nu ştim cine ar fi putut prevede acest lucru. Deci, dacă este criză, să facem economii. Şi cum anume? De unde să tăiem? Să vedem. În primul rând, renunţăm la vise. Nu este rentabil să visezi în ziua de astăzi. O casă, o maşină, o vacanţă petrecută undeva, departe, în locuri inaccesibile omului de rând, da, acestea sunt vise. Apoi nu mai facem modificări interioare şi exterioare la acoperământul pe care-l avem. Nu ne mai gândim să schimbăm mobila.

Vrem să dăm câteva lămuriri asupra titlului prezentului studiu. Din simpla citire a acestuia, unii ar putea crede că încercăm înfiinţarea unei noi religii, pe care să o împărtăşească toată lumea.

Nu au fost prea multe amazoane în sistemul Gostat din judeţul Bistriţa-Năsăud, dar câte au fost au meritat şi merită şi în prezent admiraţia.
Au făcut faţă cu succes muncii de zi de zi, fie ca şefe de fermă, şefi de echipă sau funcţionari.
Eu personal am lucrat cot la cot cu aceste colege. Am participat la necazurile ivite în mod inerent (critici severe şi sancţiuni pentru nerealizarea ritmică a planului), cât şi la bucuria nunţilor lor, cu câte un gostatist, dar mai ales la bucuria unor botezuri.

Săptămâna trecută spuneam că vom vorbi despre romanul care a generat scrierea cărţii Dragostea nu moare şi anume Maitreyi.
Mircea Eliade a scris, în anul 1933, la întoarcerea din India, cartea Maitreyi deschizând astfel, romanului românesc, după cum spune Mihail Sebastian:
"… ţinuturi umane noi; îi aduce prin ferestre brusc deschise, un alt cerc, o altă lumină, alte culori, de o intensitate până la el neştiută, psihologii, siluete, drame şi momente, care nu creează numai un mare scriitor, dar inaugurează un alt drum în arta noastră literară."

Şi fluturii sunt liberi. În film. În piese de teatru. Chiar şi în viaţă. Efect bumerang.
Dar omul cât de tare îşi doreşte să fie liber ? Cât de tare ar putea fi el liber? Câtă libertate i-ar trebui omului ca să nu-i facă rău, doar bine ? Cine ştie ? O problemă cu multe intrări şi ieşiri rambursabile şi nerambursabile. Multe căi indulgente, generoase, reversibile. Tot atâtea feţe întoarse pe dos - aspre, severe, tragice pentru ireversibilitatea lor. Dacă ai putea şti dinainte. Ce bine ar fi. Nu, ar fi foarte rău să ştii totul dinainte.