Reportaj

                 În țara lui Dragoș și Bogdan pe una din văile voivodale Iza, este așezată localitatea Săliștea de Sus, așezare cu împrejurimi pitorești.

La invitația rudeniilor noastre din Sighet, ing. Nelu și Doina Dăian, am făcut o escală prin Maramureșul Voievodal împreună cu copiii veniți din America. Am coborât de pe Valea Sebeșului, unde am poposit câteva zile și am sărbătorit lansarea cărții „Punte între două continente”, fiind găzduiți de vrednicul lor verișor, jr. Vasile, și de dr. Mironela. La eveniment au participat aproximativ 35 de persoane din neamul Dăienilor, venite din Sebeș, Cluj, Sighet, Lancrăm, Năsăud, dar și din America, Germania, China și Spania, locuri în care familia Dăian și-a extins rădăcinile.

            Există în Matei o fântână cu apă limpede și dătătoare de viață. Se numește Buna, de numele căreia sunt legate legende, povestiri, întâmplări. Aici vin să își astâmpere setea amintirilor de odinioară și cei care au poposit aici. De sute de ani sătenii își duceau apă de băut de aici. Cu mic, cu mare, cu găleți din tablă, cu ulcioare, cu gârlici, zi și noapte venea satul după apă. Un izvor ce cobora dintr-un cimitir, din deal, apă trimisă poate de strămoși.

“Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.” Pentru a înțelege mai bine aceste cuvinte, să încercăm să le punem în contextul evanghelic din care fac parte. Suntem în Cezarea lui Filip, acolo unde Isus își întreabă ucenicii despre identitatea pe care lumea și mai apoi discipolii i-o atribuie. Petru se face portavoce a celorlalți atunci când spune: “Tu ești Cristosul”. Suntem în fața unei mărturii de credință extraordinară!

Era prin 1968 în centrul satului Bidiu o cooperativă. Singura, de fapt, de unde își cumpărau sătenii făină, ulei, zahăr, țigări și monopol, o băutură locală cu tradiție. Vânzătorul era Monicu. Îl chema Andreica, (de ce i-o fi zis Monicu?), un om cumsecade, ce știa multă aritmetică și își făcea cu un creion chimic toate operațiile. Servea pe oricine, era mereu cu voie bună și înțelegere. „ Dă-mi un monopol”, i se adresau unii gospodari ce veneau seara de la câmp. Ținea o evidență numai de el știută, fiindcă mai marii Cooperativei de la Lechința îl vizitau des.

Deși albinele hibernează, apicultorii nu intră în vacanță. În exploatațiile apicole este de muncă în tot timpul anului. Am stat de vorbă zilele trecute cu unul dintre cei mai pasionați apicultori, cel care, de la o vârstă fragedă, a trăit în împărăția acestor minunate insecte, fără de care – cum spunea un mare savant – viața nu ar fi posibilă. Este vorba de Ioan Cămărășan, pe care l-am întâlnit în “combinatului apicol” de pe strada George Enescu din Bistrița.

Vacanța de toamnă a fost un bun prilej pentru noi punți de coeziune în Asociația Tinerilor Creștini Ortodocși Bistrița. La inițiativa părintelui Lucian Blaga, coordonatorul asociației, cu sprijinul Protopopiatului Ortodox Român Bistrița, prin grija părintelui protopop Marius Pintican, 55 de liceeni și studenți bistrițeni au purces la drum (gratuit pentru pelerini) prin Mitropolia Clujului, însoțiți de părintele îndrumător și o mână de profesoare voluntare bistrițene – Iuliana Matean, Ramona Salak, Nicoleta Țurca, Laura Vultur. Fiecare călătorie e într-o anumită măsură un drum inițiatic.

„Eu nu strivesc corola de minuni a lumiişi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnescîn calea mea……
dar eu,eu cu lumina mea sporesc a lumii taină –” 
                           (Lucian Blaga, „Eu nu strives corola de minuni a lumii”)
 

Povestea începe cu „A fost o dată”. Era o mândrie ca fiecare gospodar din Enciu (comuna Matei) să dețină o suprafață de vie, din soiuri nobile. Părinții își duceau copiii în câmp, la vie, mai ales în vremea culesului, atunci când satul era în sărbătoare. Aici, în urmă cu mai mulți ani, și-a făcut ucenicia și Veluț Mureșan, cel care a învățat de la părinți și bunici tainele acestei culturi.

Vă spun cu deplină sinceritate că, în cei peste 55 de ani de jurnalism, n-am întâlnit un om care să înțeleagă mai bine glasul viei și al vinului și să-i simtă aroma ca pe un dar dumnezeiesc, așa cum o face inginerul Octavian Harșian, cel care nici acum nu obosește să trăiască într-un peisaj de poveste. Cu sinceritatea și generozitatea specifice omului naturii, Harșian ne dăruiește și astăzi, când se apropie de 90 de ani, lecția muncii, călcând încă pe drumul bătătorit de propria sa pasiune.