Cultură

„Să ne aducem pururi aminte de Eminescu, poetul cel mai ales al acestui neam.” (T.Arghezi)

Scriitorul Ştefan Doru Dăncuş va coordona dicţionarul “O altfel de istorie a literaturii române contemporane”, ce va conţine recenzii, cronici la cărţile unor autori de limbă română, scrise de-a lungul carierei acestora. Se doreşte o privire plurivalentă asupra operei unor scriitori deseori ignoraţi de istoriile literare scrise şi editate până acum de câte o singură persoană sau critic literar.

Considerat culmea spiritualităţii româneşti -Eminescu- această apariţie meteorică spontană, va dăinui veşnic în sufletul tuturor celor pentru care respectul faţă de valorile naţionale reprezintă o garanţie a nemuririi noastre ca naţie.

Începutul de an coincide cu începutul poeziei românești. Mai exact cu nașterea poetului național. Pentru că 15 ianuarie este data de la care Poezia noastră începe să fie. Și astfel, pe cât de simplu, pe atât de frumos, fiecare an începe prin a se numi Eminescu.

Revista de la izvoarele Someşului – „Cetatea Rodnei” – redeschide cititorilor apetitul pentru informare şi documentare, exprimând o întrupare a adevărului. Ea limpezeşte probleme de ansamblu, trasând coordonate ferme cât şi aspecte de detaliu din istoria de ieri şi de azi a rodnenilor.

La 163 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu redăm câteva fragmente din însemnările celor care l-au văzut pe Eminescu.
„Era o frumuseţe! O figură clasică încadrată de nişte plete mari negre; o frunte înaltă şi senină. Nişte ochi mari la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând şi adânc, melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare”. (I. L. Caragiale)

Mistuit de un fantastic ,, dor de ducă’’, poetul ,, nemuririi noastre’’ a fost mereu într-o căutare de sine. Abia împlinise şaisprezece ani şi a pornit pe albia călătoriilor sale prin ţară, însetat de cunoaştere şi dornic de-a descoperi,, frumuseţi în absolut’’.

Astfel se exprimă poetul aflat sub povara solitudinii fizice şi morale în impresionnanta sa elegie. ,,Au cine o să ştie de unde-s, cine sunt?” Metafora trecerii din lume se păstrează în sensurile ei multimilenare -ţărâna în ţărână să se întoarcă, iar „sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, care l-a dat.”- spune „Ecleziastul”. Grija pentru propriul corp uman este firească şi o aflăm chiar şi la vieţuitoare. „Numai pe tine te am, bietul meu trup..” se lamenta Lucian Blaga într-un moment de precaritate şi nelinişte biologică.