Opinii
De câte opri n-am auzit că rămân copii orfani de un părinte sau de ambii părinți. Folclorul românesc este plin de asemenea cântece care oglindesc asemenea evenimente triste din viața omului. Trec anii și peste cei orfani, devin și ei părinți la rândul lor. Rânduiește Bunul Dumnezeu ca să devie oameni la locul lor, realizați, ba poate, unii dintre ei chiar să slujească la Altar pe alții.
Se cunoaște faptul că perioada neolitică este aceea care l-a transformat pe om din vânător-culegător în cultivator de plante si crescător de animale. Se spune că cel dintâi om, împrejuind o bucată de pământ i-a venit ideea să declare in mod ferm: „este al meu”, găsind destui neștiutori ca să-l accepte și să-l creadă, în acest fel fiind primul proprietar de pământ și considerat adevaratul întemeietor al societății civile, așa născându-se satul, cultura populară și toate celelalte până astăzi care au revoluționat întreaga omenire.
Perșii au fost un popor important al antichității, care au creat un întins imperiu, cunoscut sub numele de Imperiul persan, o civilizație strălucită care s-a împletit cu cea greacă, rezultând civilizația elenistică. Urmașii urmașilor acestora au sintetizat gândirea lor sub forma unor afirmații, unele dintre ele fiind valabile și azi.
Iată câteva exemple ...
Avicena (980-1037)
Atunci când Ulfila a tradus în limba Goților Biblia, nu a găsit în limba lor un echivalent al acestui cuvânt, o vocabulă -ce exprimă o cerință majoră pentru cineva care vrea să fie un om civilizat și mai mult încă, un creștin plăcut lui Dumnezeu. Cazul nu este doar al lui Ulfila, ci al multor misionari care au vrut să creștineze neamurile barbare. Lexicul acestora se reducea la câteva sute de cuvinte și nu aveau cum să exprime o atât de înaltă virtute, mai mult divină, decât umană, ca sorginte.
Lumea a intrat sub controlul geometriei variabile a supraputerilor. Din interacțiunile lor pot rezulta oportunități, dar și conflicte.
Există o Pasăre care cântă o singură dată în viață, mai frumos, mai duios, mai dulce decât orice altă Pasăre a Pământului. Din momentul când spune adio cuibului său, părăsindu-l, caută un copac cu spini, cântă printre ramurile sale sălbatice, și se aruncă în spinul cel mai lung și cel mai ascuțit...În agonie, în extazul morții, Pasărea scoate un ultim tril mai sublim decât al privighetorii și ai ciocârliei, luate împreună...Prețul suprem, existența însăși...Viața o obținem doar cu înaltul preț al unei dureri existențiale...
Surghiun și vale a plângerii este viața lor. Necazuri, strâmtorări îi însoțesc pe corabia exilului. Corăbieri aflați în primejdie sau omorâți de valurile războiului.
Își jelesc în aceste „pelerinaje” pe cei iubiți ai lor, fie ei: tată, mamă, fii sau soți și soții.
Iubitorii de slavă deșartă se „trudesc” să stăpânească pe alții, negândindu-se că lumea nu-i mai vrea, nu vrea să mai știe de ei sau să-i țină minte. Cu cât li-e mai mare „înălțarea”, ticăloasă le va fi căderea. Trupurile lor se vor face cenușă.
Întâmplarea face că drumurile m-au dus, de câteva ori, pe Valea Slătiniței până în satul Slătinița. Uneori am mers cu mașina, de câteva ori, însă, am apelat la autobuze. Spun autobuze pentru că pe Valea Slătiniței circulă două astfel de mijloace de transport, unul ce servește Linia 7 (Bistrița - Slătinița), iar altul care servește Linia 2 (Bistrița – Unirea). Uneori am intrat în vorbă cu pasagerii, uneori i-am ascultat, iar cu câțiva am conversat vrute și nevrute, astfel că oamenii și-au deschis inima și mi-au povestit multe lucruri.
Actualitate