Opinii

În România postcomunistă, una dintre cele mai persistente și incomode idei este aceea că tranziția la capitalism nu a fost realizată de o burghezie autentică, de antreprenori formați în competiție liberă, ci de foștii activiști ai Partidului Comunist și de cadrele Securității. Formula „comuniștii au făcut capitalismul” nu este doar o figură de stil amară, ci o cheie de interpretare a modului specific, distorsionat și adesea injust în care s-a construit economia de piață românească după 1989.

Laitmotivul temelor politice din ultimele săptămâni se pare a fi colonizarea insulei Groenlanda de către Statele Unite ale Americii, proiect exprimat cu suficiente în vigoare, pentru a-i pune pe jar în primul rând pe aliații europeni, destul de spăimoși la discursul președintelui Donald Trump, spaime altfel justificate dacă ne gândim la succesul pe care l a avut extragerea președintelui Maduro și ca urmare un fel de cucerire, până la un loc, a Venezuelei.

   ...   Toată  lumea  avea  de  lucru   ...
   ...   Dacă  toată lumea avea  de  lucru,  se  muncea  mai  puțin   ...
   ...   Deși  se  muncea  mai  puțin, planul  se  făcea  100 %   ...
   ...   Deși  planul  se  făcea  100 %, nu  puteai  cumpăra  aproape  nimic   ...

            
Ospitalitatea reprezintă o constantă axiologică fundamentală atât în tradiția religioasă, cât și în imaginarul mitologic al umanității, fiind strâns legată de deschiderea față de alteritate și de respectarea unei ordini sacre care guvernează relațiile dintre oameni și dintre oameni și divinitate. A primi pe celălalt nu înseamnă doar a-i oferi adăpost sau hrană, ci a-i face loc în propria existență, a-l recunoaște ca purtător al unui sens care depășește utilul și imediatul.

Privită din orice unghi geografic, lumea de astăzi pare o piață aglomerată și, în același timp, o scenă pe care contemporanii își joacă, la întrecere, rolul vieții. Între două negocieri în valută forte, între două spectacole deloc romantice, cine mai are timp să se gândească la mântuire?

Politica contemporană seamănă tot mai puțin cu un spațiu al ideilor și tot mai mult cu o sală de jocuri. Lumini stridente, promisiuni sonore, reguli neclare și o permanentă senzație că „de data asta câștigul e sigur”. Păcănelele și alba-neagra nu sunt doar jocuri de noroc, ci metafore aproape perfecte pentru modul în care șefii de triburi politice își tratează electoratul.

W. C. Fields a rostit faimoasele vorbe: „Fiecare trebuie să credem în ceva. Cred că mai beau un pahar.“ Toate conotaţiile acestei fraze, profunde şi percutante, vorbesc cu tristeţe despre lumea pustie a persoanei dependente şi despre mania obsesivă. Omenirea are un sistem de credinţe şi tot ce crede persoana dependentă cu adevărat (orice omagiu I-ar aduce lui Dumnezeu sau unei filosofii de pe vârful buzelor) este conţinut în dependenţa ei.

În 2026 se împlinesc două secole și jumătate de la adoptarea Declarației de independență (1776) a Americii, care, urmată de Constituția Statelor Unite (1787) și de continua ascensiune a puterii americane, a schimbat lumea. Cu stăpânirea sa cuprinzătoare a istoriei, Hegel găsea rațiuni pentru a completa încrederea în libertățile europene cu anticiparea „aurorei”, a unui „minunat răsărit,” pe care America o anunța. În Prelegerile de filosofia istoriei (1837), el semnala cotitura pe care a luat-o istoria tocmai când unii europeni își ironizau confrații care se mutau dincolo de ocean.

   „Ceea ce faci pentru tine, piere odată cu tine, ceea ce faci pentru alții, aceea rămâne”. Și poate mai rămâne o  „caracterizare” făcută de cei apropiați, de prieteni, ziariști, etc.
   Iată  câteva exemple   …

În România de azi, presa nu mai informează, ci stropește. Deschizi televizorul sau telefonul și ești întâmpinat de un jet continuu de scandal, isterie și „șoc și groază”. Spațiul public s-a transformat într-o instalație sanitară defectă, iar mass-media – în latrina unde se varsă frustrările unei societăți obosite.