Opinii

Nu se poate spune că ne am pierdut darul suspiciunii, al îndoielii pentru orice lucru, dar în câtva, acest instinct, parte din conservarea noastră, pare că ni s-a atenuat incredibil de mult.

Curtea Constituțională a României (CCR) ar trebui să reprezinte garantul supremației Constituției și una dintre cele mai importante instituții ale statului de drept. Rolul său este de a veghea la respectarea principiilor constituționale, de a arbitra conflictele dintre autoritățile publice și de a proteja drepturile fundamentale ale cetățenilor. În acest context, ideea de „malpraxis” al CCR capătă o încărcătură gravă, sugerând existența unor erori majore, a unor interpretări discutabile sau chiar a unor decizii care pot afecta echilibrul democratic.

            O proză cu un titlu ceva de genul Răzbunarea. Feciorul de 16 ani se îneacă în Someș. Este căutat; se povestește totul sobru și cu minuție, se încearcă toate modalitățile, dar Someșul refuză să-l restituie.

Politica românească poate fi citită ca un vast experiment chimic desfășurat fără supraveghere. Pe masa de lucru se află elemente diverse, unele cunoscute, altele periculoase, multe prost dozate. Tabloul lui Mendeleev devine astfel o grilă simbolică utilă pentru a înțelege reacțiile, conflictele și eșecurile recurente ale vieții publice.

Încă din clipa când se naște în pântecele mamei sale, pruncul începe să plângă, și aceste lacrimi continuă să curgă necontenit și din ochii generației de tineri de azi. Fiecare lacrimă a unui copil e semnul durerii și mărturia universală a căderii omului din starea de desăvârșire în stricăciune, suferință și moarte. Acest plâns nu încetează odată cu înaintarea noastră în vârstă. Dimpotrivă, în vremurile noastre zdruncinate, plânsul acesta răsună și mai tare, fiind unica mângâiere a tinerilor.

Uneori, zilele nu vin peste noi precum o bombă în explozie, ci ca o boare de vânt la mijlocul verii, dar care ne anunță că vine furtuna. Adesea nu ne dăm seama când ceva se schimbă radical, constatăm cu stupoare când totul s-a împlinit. Așa a intrat și inteligența artificială în viețile noastre, s-a lipit ca un timbru pe scrisoarea pe care o vom trimite viitorului. Ceea ce s-a întâmplat cu omenirea în ultima sută de ani este fără termen de comparație cu alte epoci din istoria omenirii.

Într-o vestită conferință din 1958, Isaiah Berlin voia să lămurească  conotația libertății și considera că individul beneficiază de libertate dacă nimic nu-l împiedică să acționeze cum dorește. El a numit această libertate „libertate negativă” (Four Essays on Liberty, Oxford University Press, 1969) și a exemplificat-o cu libertatea de conștiință și de exprimare.

Dintr-o publicație interbelică pe seama „Titanicului”:
                 „De ce oare omul ar fi dator să fie milos și altruist?
Care e elementul esențialmente moral dacă moare în valuri cel tare, ca să supraviețuiască cel slab, când contrariul s-ar părea mai curând că răspunde  cerințelor naturii?

În fiecare sat tradițional exista, pe vremuri, o figură cunoscută de toți: prostul satului. Nu era neapărat prost în sens clinic, ci mai degrabă un personaj naiv, marginal, tolerat cu un amestec de ironie și îngăduință. El nu lua decizii, nu era ascultat în chestiuni serioase și, cel mai important, nu influența direcția comunității. Satul mergea înainte, cu bune și rele, dar fără a-i pune soarta în mâinile lui.

După contradictoria stare de blazare nervoasă în care am intrat, auzind de luni de zile doar discuții politice despre creșteri de prețuri, despre tăieri, am avut prilejul ca în urmă cu puțin timp să ne împrospătăm sursa dezbaterilor cu comentarii despre prezența României în Raportul Comisiei Juridice a Camerei Reprezentanților a Statelor Unite, dominată de republicani.