Opinii

Timp unu – Duminică dimineaţă, îngheţată pe margini, ca un râu de-a lungul oraşului. Prin decorul adormit, se văd maşini de salvare, de pompieri. Apoi, sirenele strigă. Mă uit după sirene în râu. De-acolo, e scos un om aproape mort. A încercat să treacă pe gheaţă şi gheaţa l-a înşelat. În urmă rămâne iar pustiu. Pustiul.

Moto: „Fiecare zi cu Klaus Iohannis la Cotroceni e un atentat
la Siguranța națională!”
Ion Cristoiu

„Se protestează” a devenit un fel de „se filmează”, ca într-un film de Sergiu Nicolaescu, cu caracter istoric, de anvergură, cu figuranţi mulţi, care să reprezinte mulţimea. Ceea ce se întâmplă în oraşele patriei e în măsură să confirme încă o dată adevărul, după care „viaţa bate filmul”. Sau strada bate filmul.

Am preluat sintagma de la un amic. Îmi place foarte mult, fiindcă e în bună măsură un sinonim pentru „limbajul de lemn” – altă expresie pentru care sunt invidios că n-am descoperit-o eu.

Cunoașterea istoriei Europei ne dă posibilitatea să înțelegem cum s-au format pe teritoriul său statele care există azi. Două elemente par a fi fost fost esențiale – spațiul geografic și populația. După potolirea „migrațiilor” de la sfârșitul antichității și începutul evului mediu, oamenii au simțit nevoia să trăiască într-un anumit teritoriu unde aveau resursele necesare, teritoriu pe care au început să-l organizeze din punct de vedere economic și apoi să structureze o viață politică, socială, culturală etc.

Freud, „descoperitorul” inconştientului, s-a străduit să impună ideea că una din principalele realizări a noii discipline – psihanaliza – este de a demonstra că eul nu este stăpân în propria sa casă, cu alte cuvinte, în noi ar exista un complex de forţe şi dorinţe de care n-am fi conştienţi, dar care acţionează permanent asupra noastră. Deci, omul n-ar acţiona în a-şi alege actele în cunoştinţă de cauză, făcând-o împotriva voinţei lui, suportând acele forţe ce-l constrâng să acţioneze, nefiind în acest fel propriul său stăpân.

Asemenea lunii decembrie, ianuarie e plină de aduceri aminte laice și tradițional-creștine la nivel național. Se știu. Încât e și motivul pentru care mă opresc la o aniversare doar a noastră, din spațiul administrativ Bistrița-Năsăud.
Ea a fost deja semnalată în coloanele acestui cotidian: 27 de ani de existență a publicației „Răsunetul”. În ce mă privește, trăiesc la fiecare început de ianuarie un moment de privire înapoi, referitor la prezența mea în paginile de câteva zeci de ani ale presei bistrițene.

Plecat de la 10 ani din Diug (actuala Dumbrăvița) – se întâmpla la trei ani după Marea Unire -, puiul de țăran a devenit, în puterea vârstei unul dintre cei mai prețuiți pantofari din zona Becleanului. Numai că în primul deceniu de „fericire” bolșevico-masonică în România, meseriile tradiționale au început să intre (din varii motive) în dizgrație, așa încât, pentru întreținerea familiei (fie și la limita de jos a traiului rezonabil), tatăl meu și-a abandonat meseria și a intrat funcționar la o întreprindere, de unde a și ieșit în pensie.

Încă din anii studenției am rămas cu plăcerea de a citi epigrame, de a răsfoi reviste cu caricaturi și texte umoristice, nu am deprins însă modalitatea de a realiza caricaturi sau a scrie epigrame. De aceea am încercat să rețin în memorie și apoi să descriu caricaturile care mi s-au părut mai interesante, să rețin unele epigrame sau texte umoristice.

Mi-au parvenit recent ultimele două numere de pe 2016 ale publicației lunare a Eparhiei Române Unită cu Roma, Greco – Catolică, de Cluj – Gherla, „Viața Creștină” (Fondator: Pr. Vasile Chindriș).
Din totalul celor 44 de pagini, tipărite cu o literă și grafică impecabile, am reținut, din noianul de informații, interne și internaționale, opinii și eseuri, câteva aspecte din viața acestei biserici.