Opinii

De un timp, prin oraş, parcă a trecut o fantomă şi a stârnit gurile de canal. N-aş crede că este aceeaşi fantomă ce bântuia altădată prin Europa. Dacă ar vorbi aceste guri, ca orice gură, probabil că ar povesti multe, din cele văzute, auzite, suportate. Ce vânt le-a putut destabiliza aşa de mult? Şi ce mişcare ar trebui să apară ca să le aşeze la loc? Încă o campanie? Sau în urma celei care tocmai a fost s-au uzat atât? Ca într-un film western, cu un convoi sălbatic ce a smuls gurile de canal.

Reacțiile față de stilul meu în scris, față de problematica pe care o abordez, sunt polarizate în ce privește cititorii ce mă învrednicesc citindu-mă. Un distins medic al Bistriței îmi cerea să fiu mai des „mușcător” (I-am replicat că astfel există riscul de a-mi rupe dinții din partea redacției). Un bun amic de la Maieru îmi reproșa deunăzi că adesea patinez la suprafața lucrurilor.
Prezența jurnalieră în public a fost inevitabil înțeleasă spre acești doi poli. Eu scriu „cum îmi vine”. Iată:

O, cât de plenitudinar trăiesc starea de suflet conținută în această exclamație străveche!
O clasă de-a mea (e un posesiv drag), care a absolvit liceul în 1995 nu a reușit să se revadă –potrivit tradiției școlare -, după 20 de ani; aceasta din motive diverse, principalul fiind locul de ședere: SUA, Irlanda Spania, Italia.

Ziua, de vară, cu-ale ei scânteie, de ritm, de trecere, de lumină, pierde din vedere, din auz, din atenţie, zgomotul infernal al cotidianului, de orice fel. Nici nu mai ştim de câte feluri este: de la maşini, de la oameni, pur şi simplu se rezumă la acel zumzet strident cu care ne-am obişnuit, zi de zi. Cu cât un loc e mai mare, cu atât vacarmul se amplifică, într-o competiţie nedorită.

Sezonul estival este, precum se știe, se vede, se aude, plin de „Zile” și festivaluri. Cineva de la Consiliu Județean îmi spunea că se primesc atâtea invitații, încât, cu regret, trebuie să facă selecție de participare.

Dar de câte ori nu am exclamat astfel de-a lungul vieții mele!?
A trecut la cele veșnice o Doamnă. Nu întâmplător am scris substantivul cu inițială majusculă. Ultimii ani i-a trăit la Bistrița, dar, știindu-și sfârșitul, a dorit să fie dusă la cimitir, de la casa ei din Beclean.
Ei bine („bine” – vorba vine), aflu stupefiat că familia – așa e… legea! -, a trebuit să compună câte o cerere către Primărie și Poliție, pentru a se permite convoiului funerar să străbată acel kilometru, cât e de la domiciliu la locuința de veci.

Orăşean fiind, când trăieşti câteva zile la ţară, totul se schimbă în viaţa ta! Ca stil şi ritm, ca activităţi, priorităţi sau scopuri, accepţi şi te integrezi natural la un alt mod de trai, cel al oamenilor anonimi, harnici, simpli, ospitalieri şi de bun simţ care trăiesc şi gândesc altfel de cum eşti obişnuit în mediul urban. Romancierul Liviu Rebreanu îi socotea pe bună dreptate “talpa ţării”.

Mă refer la „grija” pe care statul român și BOR o au pentru românii din cele trei spații din Ucraina, unde trăiesc, compact, semeni de-ai noștri de neam: Transcarpatia (deci, la nord de Tisa – adică mai mult de jumătate din Maramureșul Istoric), nordul Bucovinei și zona Odesa. Ultimele două au fost date „ciubuc” Ucrainei, după al doilea război mondial, de către infernalul „tătuc” planetar Stalin.

De ce nu?
În definirea idilică, desuetă, de altădată, prin sindicat (vă aduceți aminte) se înțelegea o organizație de masă având ca scop apărarea intereselor profesionale, economice ale membrilor ei. Ce măreț! Au venit apoi bolșevicii, considerând sindicatul drept „cureaua de transmisie” între partid și popor. Adică un fel de paravan de a ține sub papuc acest fel de organizare a salariaților.

De la 1848 și până în zilele noastre, sloganurile sau lozincile politice au esențializat, nu de puține ori, îndemnuri sau chemări menite să mobilizeze și să unească în „cuget și simțiri” (cum zice Poetul) populații sau comunități care să ducă la îndeplinirea lor.