Opinii

Încă din clipa când se naște în pântecele mamei sale, pruncul începe să plângă, și aceste lacrimi continuă să curgă necontenit și din ochii generației de tineri de azi. Fiecare lacrimă a unui copil e semnul durerii și mărturia universală a căderii omului din starea de desăvârșire în stricăciune, suferință și moarte. Acest plâns nu încetează odată cu înaintarea noastră în vârstă. Dimpotrivă, în vremurile noastre zdruncinate, plânsul acesta răsună și mai tare, fiind unica mângâiere a tinerilor.

Mereu m-am întrebat de ce se fabrică jucării care să inducă în mintea copiilor ideea că, atunci când vor crește, vor fi cei mai buni spadasini, vor avea puști care nu vor rata niciodată dușmanul. Nici până azi nu am găsit răspuns la întrebarea aceasta, dar cred că și aici este un germen care  se va transforma  în viitoarelor conflagrații.

Scriitorul Ioan Petru Culianu are în opera sa un text pe care l-a scris cu ceva vreme înainte de căderea comunismului în România și care reda cu destulă claritate evenimentele care urmau să se petreacă. Savantul, istoricul religiilor care era, nu făcea parte din clica Iliescu, Brucan, nici măcar din cercul Bush-Gorbaciov care au pus la cale evenimentele din 1989 și, totuși, a intuit ceea ce se va se petrece într-o țară imaginară, numită Jormania, prinsă de valul modelării unei alte căi de dezvoltare.

Practicat încă din vremurile îndepărtate ale istoriei, ,,aldămaşul’’ este o formă de încheiere a unei tranzacţii însoţită de darea mâinii, a unui jurământ sau alte formalităţi care dau valabilitate unui act scris sau unei înţelegeri verbale. Obiceiul este întâlnit şi astăzi în târgurile săptămânale din Transilvania, Moldova sau din alte zone ale țării, când oamenii ,,pecetluiesc’’ ceva, în sensul unei garanţii., precum vinderea și cumpărarea unui teren,  a unei case sau a animalelor etc.

Dacă în Săptămâna Pătimirilor am trăit împreună cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos și am gustat împreună cu el din lupta între firea dumnezeiască și voia Tatălui, precum și din trădarea lui Iuda dar și din smerenia și dragostea cu care femeia păcătoasă îi spală picioarele lui Iisus Hristos și I le șterge cu părul capului său, Duminica Învierii ne-a adus biruința. Săptămâna Luminată ce a urmat Zilei Învierii este încununarea chemării tainice pentru fiecare suflet de a iubi cu smerenie, de a vedea chipul dragostei în jertfa deplină.

De ce Înviere? Învierea din morţi a Mântuitorului nostru Iisus Hristos rămâne pentru totdeauna minunea minunilor, iar sărbătoarea Învierii rămâne sărbătoarea sărbătorilor noastre bisericeşti. Faptul Învierii este dovada de netăgăduit a puterii Sale dumnezeieşti; prin Înviere, Mântuitorul a biruit moartea. Ucenicii Săi vor binevesti cu bucurie și curaj întregii lumi Evanghelia mântuirii.

 
 
„Nu ne vindem țara!” — un slogan care răsuna puternic în primii ani de după Revoluția Română din 1989. Era mai mult decât o lozincă. Era o speranță. O promisiune. Un legământ tacit între un popor abia ieșit din întuneric și viitorul său.
 
Cei care îl rosteau credeau într-o Românie puternică, construită pe ceea ce avea deja: industrie, resurse, inteligență, muncă. Credeau că ceea ce s-a creat în această țară aparține, în mod legitim, poporului. Dar, aproape imediat, acest ideal a început să fie ironizat. Ridiculizat. Minimalizat.
 

Germanul Frank Sieren,  cel care este socotit cel mai temeinic ziarist de astăzi în abordarea Chinei, a publicat mai multe cărți, între care Der China Code (2005), sau Zukunft? China! (2018), consacrate ascensiunii globale a Chinei. După peste douăzeci și cinci de ani de viață la Beijing și printr-o analiză pătrunzătoare, călăuzită de interesul cunoașterii „cu curiozitate și deschidere”, ferită, așadar, de propaganda debusolată a multor intelectuali de astăzi, el a etalat ceea ce este nou în impetuoasa dezvoltare a Chinei contemporane și ce este de învățat din ea.

 
Deși s-ar putea să îi șocheze pe unii – chiar și pe terapeuții instruiți – nu este nouă ideea că ecranele electronice ar putea să aibă un efect de generare a dependenței asemănător cu cel al drogurilor.

 
Anii optzeci au schimbat neașteptat scena vieții publice europene sub două aspecte majore. Civismul s-a dovedit indispensabil unei societăți moderne și democratice, încât a început efortul de a-l restabili. Totodată, religia a revenit în prim planul vieții publice, ca resursă majoră a acesteia, încât s-a trecut la valorificarea ei. Astfel, acțiunea comunicativă din societate a fost reevaluată, iar acțiunea în raport cu Absolutul a fost recunoscută. Ambele schimbări au nevoie, mai departe, de o discuție aparte.