Opinii

Școala românească a intrat într-un proces alert de devalorizare. Această obligativitate de a promova elevii 10 ani la rând a dus în foarte scurtă vreme la coborârea exigenței la zero, la o impasibilitate cvasigenerală a elevilor - un soi de dulce amorțeală și un dezinteres revoltător din partea majorității. De la an la an elevii trec dintr-un ciclu în altul din ce în ce mai puțin pregătiți, din ce în ce mai mult cretini, insensibili și chiar răuvoitori. O clasă, dacă vrea, te poate sabota în toată legea; noroc însă că n-au ajuns (încă?) la atâta recalcitranță.

Recunosc, titlul poate ridica o sprânceană a stupefacției. Mi se întâmpla cu zeci de ani în urmă, când țineam un jurnal zilnic - mod compensativ de a-mi elibera psihicul de opresiunile regimului „multilateral dezvoltat”, cum îl tot alinta, cu orice ocazie, „tovarășul de la Scornicești”.
            La zeci de ani de atunci, cumva compensativ, încerc, citindu-mi jurnalul, să îl descopăr pe cel de atunci, om în toată puterea cuvântului.

Laița, banca modestă de la poarta casei, era mai mult decât un obiect. Era o instituție tăcută a satului, un spațiu al răgazului și al întâlnirii, un loc unde timpul nu se grăbea nicăieri. Acolo se odihnea omul după muncă, acolo se legau vorbele, se spuneau povești și se cântărea lumea fără grabă. Pe ele se așezau serile, una câte una, ca niște păsări obosite, iar timpul își lăsa ceasul deoparte. Odată cu lăițile, s-a dus și arta de a aștepta. Nu mai știm să stăm fără scop, să ascultăm fără să răspundem, să fim împreună fără motiv. Timpul nu mai are unde să se așeze.

În Dubai, acest rai financiar și turistic, nu-i prea greu să ajungi, dacă ai buzunarele pline, asigurate astfel fie prin practici cinstite, fie prin altele, suspecte. E mai greu să te întorci de acolo, cum s-a văzut în aceste zile, o întoarcere ce relevă, ca o hîrtie de turnesol, relațiile social-politice și economice din lumea de azi. Drumul spre Dubai – și spre alte locuri pe care le-am putea numi „exotice” – se petrece oarecum pe neve, dar venirea de acolo se face cu cîntec.

Evident, ecranele digitale de astăzi nu sunt ecranele inofensive ale televizoarelor de acum 40 de ani, cu antene ca urechile de iepure. În timp ce oamenii ăși fac griji în privința efectelor televiziunii, puterea hipnotizatoare a ecranelor digitale absorbante și interactive asupra minților tinere este cu totul altă mâncare de pește.

Armaghedon nu este un eveniment militar real în martie 2026, ci un concept folosit în discursul strategic, mediatic și cultural pentru a putea descrie scenarii de escaladare extremă, conflicte majore și riscuri de sistem. Totuși, martie 2026 este marcat de tensiuni militare reale. Au loc exerciții extinse și conflicte active care nu pot fi integrate într-un eseu despre ARMAGHEDON, așa cum poate aș fi reușit să scriu cu ceva timp în urmă. Armaghedon a devenit nu o metaforă, ci un cod militar contemporan.

Știrea care s-a a auzit mai întâi a fost că Israelul a atacat Iranul, după aceea, schimbată, Statele Unite și Israelul…La auzirea primei vești ca și rememorarea evenimentelor că Israelul a atacat Iranul și în urmă cu niște luni, am fost iar mișcați de o logică cu care suntem obișnuiți, de nu care cumva chiar infestați. Dacă aproximativ zece milioane de locuitori dintr-o țară cu o suprafață cât abia trei județe românești atacă un stat precum Iranul care depășește 91 de milioane de locuitori și o suprafață de 1,648 milioane de kilometri pătrați e de mirare.

La orice comparație cu alte perioade, viața oamenilor se schimbă azi nu doar în ceea ce privește ordinea, ci chiar în conținutul ei. În România, s-a trecut în două decenii, după cum ne spun chiar unii dintre autorii lor, la „stat mafiot”, apoi la „stat eșuat”. Acum, strategia noilor ajunși la decizii, aprobată de Parlament, adaugă oficial „stat corupt”.

Onorate Domnule D.,
       V-am promis că în Postul Mare voi încerca să dau un răspuns la problema pe care ați pus-o, chestiune de natură religios-filosofică.

Trăim vremuri minunate. Soarele răsare fără ordonanță de urgență, ploaia cade fără consultare publică, iar cafeaua de dimineață încă nu necesită aviz de la Ministerul Fericirii Obligatorii. De aceea trebuie să ne bucurăm de fiecare zi – pentru că nu știm niciodată când, pe ușa realității noastre modeste, va intra un politician cu un zâmbet larg și o reformă și mai largă.