Opinii

Am îmbătrânit în pace, socotind că omul european a evoluat de așa manieră, încât după Al doilea Război Mondial nu mai are niciun chef să pună la cale, vărsare de sânge, pe suprafața vechiului continent. Un mod de a spune, de a ridica în slăvi rațiunea care ar fi lucrat cu mare spor în cancelariile țărilor europene, și naivi, am crezut, că homo europeus ar fi câștigat ceva în caracter, în modul de a se raporta la semeni și, în general, la existența sa pe timpul vieții.

De-a lungul vremii ne lovim de multe și mărunte, și ce bine că ele sunt astfel, și că, în fond, după vorba Ecleziastului, nimic nu este nou sub soare. Așadar totul este rezolvabil, mai ales dacă avem răbdarea și tenacitatea de a ajunge la finalul lor, la soluția căutată. Și, în afară de asta, o problemă este într-adevăr una, dacă o privim ca atare. Mai intervine și ceea ce în germană se numește a căuta rezolvarea prin metoda „lösungsorientiert”, adică a te concentra în a găsi soluția și, mai ales, a ocoli eventualele impedimente auxiliare care pot apărea pe parcurs.

            Una dintre teoremele noi ce se conturează, ale dezvoltării țărilor, este dependența modernizării de calibrul decidenților și al procedurilor. Este evident că țări cu decidenți nepregătiți, care nu și-au putut justifica nici măcar diplomele pe care le pretind, cu alegeri trucate sau chiar anulate când nu convin rezultatele și în care se pilotează inși de mâna a patra spre vârf, evoluează chinuit și se dezvoltă anevoios.

De când eram copil, am simțit că semnul-egal nu se aplică întotdeauna la oameni. La grădiniță, am observat că unii copii au jucării mai frumoase, haine mai noi, părinți care vin la timp să îi ducă acasă. Nu era o lecție de pedagogie, ci una trăită intens, la care nu găseam răspunsuri atunci. „Așa e în lume! Unii sus, alții jos.”, spuneau consătenii, iar noi toți trăiam sau simulam un fel de armonie, de acceptare, pentru că numai Dumnezeu știe ce planuri are cu noi.

Într-o lume în care oamenii caută neîncetat fericirea, succesul sau recunoașterea, creștinismul propune o perspectivă diferită asupra împlinirii: adevărata bucurie nu vine din ceea ce primim, ci din ceea ce oferim. A aduce bucurie altora devine astfel nu doar un gest de bunătate, ci o cale profundă de a ne apropia de Dumnezeu și de a trăi sensul autentic al vieții.

Există în om o dorință veche cât suflarea: aceea de a atinge pe Dumnezeu. Nu de a-L explica, nu de a-L defini, ci de a-L atinge. De a-Și pleca fruntea la ceva viu, concret, prezent. De aceea spunem, cu o îndrăzneală aproape copilărească: Dumnezeu să-Și coboare tălpile ca să i le putem săruta.

De curând am pierdut una dintre prietenele mele de o viață. Eu plecasem demult din București, iar ea încă spera să revin pe malurile Dâmboviței și nu înțelegea cum de m-am retras în „provincie”. Explicațiile, cele mai multe emoționale, legate de locul natal și de amintiri, nu o convingeau. Ne vedeam rar, atunci când mai ajungeam în Capitală, dar emoția revederii îmi aducea de fiecare dată înapoi o parte din tinerețea petrecută acolo.

S-a stins din viață Jürgen Habermas, cel mai proeminent filosof de la Heidegger încoace și cel mai profilat în lumea zilelor noastre. Nu eram deloc pregătit pentru o asemenea știre. I-am parcurs scrierile tipărite, l-am cunoscut îndeaproape, iar după monumentala Auch eine Geschichte der Philosophie (2019), i-am comentat și cărțile cele mai recente (Ein neuer Strukturwandeln de Öffentlicheit und die deliberative Politik, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2022, și „Es musste etwas besser werden...”, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2024).

Dragi cititori! Spuneam în articolul trecu despre faptul că, ”Creierul nostru este configurat să găsească recompensa imediată. În tehnologie, noutatea este recompensa. În esență, devi dependent de nou.”
Dar, este necesar să mai aducem un aspect în prim plan, și anume aspectul activării hormonale.
Iată ce spune comandantul dr. Doan din Marina SUA: ”Oricând există activare, dat fiind că aceasta oferă o senzație de plăcere, poate să apară dependența. Studiile arată că, atunci când creierul este stimulat, mecanismul de activare stimulează, prin hipotalamus, și hipofiza.

În țări din Europa sunt destui cei care iau „ceea ce se spune” și „ceea ce se cere” de către actuala Comisie Europeană sau autorități naționale de azi ca fiind normal și oportun. Se admite reflex că „autoritatea” este cu normalitatea, chiar dacă faptele denotă altceva! „Corectitudinea politică” de stil nou nu se dezminte.
       Alții, întrucât realitățile vieții sunt nemulțumitoare, cheamă la opoziție. Ei consideră că abia propria lor minte spune ce-i normal și oportun și se mulțumesc cu aceasta.