Opinii

„După cutremur va fi foc, dar nici în foc nu va fi Domnul. Iar după foc va fi adiere de vânt lin şi acolo va fi Domnul".
(3 Regi 19, 12)
Începutul de primăvară marchează mai mult decât o simplă mutație de anotimp; el configurează un prag simbolic, o tranziție existențială care ne confruntă cu o interogație incomodă: prin ce ne opunem iernilor interioare care ne-au modelat? Nu prin încrâncenare, nu prin defensivă agresivă, ci printr-o forță paradoxală: blândețea.

Podurile sunt mai mult decât simple construcții de piatră sau fier; ele sunt punți între timp și spațiu, între oameni și idei vechi și noi, între lumi diferite ca civilizație și habitat, care altminteri nu s-ar fi întâlnit niciodată. Râurile provoacă omul, îl pun în situația să-și demonstreze iscusința, curajul; de aceea, ideea de pod este infinit mai mult decât o lucrare industrială. S-au construit poduri pentru a grăbi adesea războiul, dar și pentru a lega frate de frate, nație de altă nație și pentru a ajuta oamenii să se cunoască, să trăiască în pace.

Una dintre teoremele dezvoltării afirmă dependența modernizării țărilor de calibrul decidenților și al procedurilor ce fructifică opiniile cetățenilor. Este evident că țări cu decidenți nepregătiți, care nu se pot legitima prin vreo realizare în viața publică, cu alegeri trucate sau chiar anulate, când nu convin cuiva rezultatele, și cu forțe ce plasează inși inadecvați la decizii, spre a împiedica reforme chibzuite, trăiesc cotidian pe împrumut.

În urmă cu zece-cincisprezece ani (”sunt vechi”, spun citându-l pe nenea Iancu) am participat la invitația președintelui Forumului Democratic al Germanilor din România-Filiala Bistrița, Thomas Hartig, la o mare întâlnire a minorităților din Europa care s-a ținut în orașul Klagenfurt din Carintia (Austria). Practic am ”executat” Anschluss, eu având un stagiu de vreun an și jumătate în Germania, așa că eram obișnuit, atât cu ordinea, cât și cu limba care mi se părea ca o română vorbită la țară.

Dragi cititori! Spuneam în articolul trecut faptul că, cu siguranță vedem tablete, Game Boy și smartphone-uri, cu toată dependența pe care o dau și cu efectele care transformă psihicul, și că tulburător este că puștii expuși la aceste droguri digitale sunt din ce în ce mai tineri și mai tineri și mai tineri.

Expresia „coloana vertebrală a României” trimite, dincolo de sensul anatomic, la ideea de demnitate, verticalitate morală, coerență socială și capacitate de a susține greutatea propriilor valori. A spune că această coloană este „încă ruptă” înseamnă a recunoaște o rană veche, niciodată vindecată complet, care continuă să afecteze funcționarea statului și a societății românești.

Un prieten din copilărie, stabilit de câtăva vreme peste hotare, mai revine în țară din când în când.
            Firește că ne întâlnim; amândoi ne împărtășim impresii despre obișnuințe de-acolo, noutăți de la noi. Chiar așa, văzându-mă, așezat la o cafea și mai apoi la altfel de lichide, la un moment dat îmi spune:

Un scriitor olandez de cândva, Johan Huizinga, a scris o carte intitulată Homo ludens care, spune-se, s- ar ocupa de aspectul jocului din cultură, în care omul ar avea între determinările activității sale și pe aceea de a se juca. Cu alte cuvinte, un artist pictează în interior și pe lângă minunile pe care le vede că-i ies de sub mână, se bucură și pentru un fel de dezinvoltură autogenerativă care îi împrospătează energia și pofta de a lucra fără a obosi. Este ca și cum, s-ar și juca precum copilul care zace în el de când l-a prins pasiunea pentru arta sa.

„Scrisul este o prelungire a ființei  prin degetele mele”(Isaac Asimov)
                 Pe vremea liceului, țineam un jurnal, dar scrisul meu semăna cu o oaste de purici alergând pe filele albe. Nu era dezlânat, mare, era citeț, dar nicidecum frumos. Vedeam că este rebarbativ, dar nu înțelegeam de unde vine asta.

Arta înseamnă în primul rând Libertatea de a te exprima! O lume bogată nu înseamnă o lume care posedă nenumărate bogății materiale. O lume bogată este acea lume în care există nenumărate posibilități de exprimare a ceea ce omul trăiește.
A fost o epocă sclavagistă în care s-au realizat așa numitele minuni ale lumii. Nu a fost o lume bogată. Oamenii erau în mare majoritate sclavi și nu aveau voie să exprime alte păreri decât cele dictate de regi și împărați, faraoni, preoți.