Opinii

Titlul luminează câteva secvenţe din experienţa mea de călător şi şezător pe câteva meridiane europene şi nordamericane în căutarea comunităţilor româneşti.
Precum se ştie, termenul „diaspora” a depăşit perimetrul semantic iniţial şi, actualmente, se referă la totalitatea membrilor unei etnii stabiliţi în afara teritoriului patriei lor.

„...binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc.” (Mt.6.44) ne-a spus Mântuitorul lumii în Predica de pe munte. Fericit este omul şi neamul ce poate împlini acestea, deşi firii omeneşti nu îi vine uşor să facă un asemenea lucru. Şi totuşi...lumii i se face milă de Coreea de Nord, comunistă, dictatorială şi ateistă şi care se joacă cu arma nucleară. Le trimite hrană şi combustibil, că aşa e creştineşte.

În memorabila expediţie „Apollo 11”, fiinţa umană şi-a împlinit unul din cele mai fascinante vise ale sale: un pământean a pus piciorul pe Lună. Trei astronauţi au pornit în temerarul zbor: Buzz Aldrin, Neil Armstrong şi Michael Collins.Era în 20 iulie 1969,când primul om a păşit în praful selenar. „Un pas mic pentru om; un pas mare pentru omenire” –au fost memorabilele prime cuvinte rostite atunci de Neil Armstrong (n.5 aug.1930). Temerarul astronaut a plecat dintre noi sâmbătă, 25 august, la vârsta de 82 de ani, în urma unor complicaţii postoperatorii asupra cordului.

Era o fată tânără şi frumoasă ca un lujer de crin din Ţara Soarelui Răsare. Avea, da...avea numai 19 ani şi prin mintea ei treceau tot felul de fantezii şi proiecte de viaţă srălucitoare. Studentă fiind, a început să se intereseze de Europa, fiindcă e un leagăn al civilizaţiei şi multă lume o vede ca un Eldorado, o lume de vis. Între alte-cele aflate despre mirifica Europă a fost şi despre personajul lui Stokker, Dracula, care, vezi-Doamne, s-ar fi sălăşluit pe aici, pe lângă Carpaţi.

Mulţi, foarte mulţi privim viasţa creştină drept o povară, fiindcă sunt nişte reguli de comportament: fii bun, milos, cinstit, iubeşte pe Dumnezeu şi pe semeni şi pacea... Cel care vrea să le respecte, constată cu surprindere, de la o vreme, că este un om fericit şi chiar necazurile îl cam ocolesc. Ba încă se face şi o promisiune extraordinară: că vor moşteni o...Împărăţie şi părtăşia cu Dumnezeu şi cu oamenii sfinţi din veacuri, de-a pururi fericiţi...

Într-o pictură a lui Breughel cel Bătrân, întitulată „Icar”, se vede un ţăran ce-şi ară pământul, în depărtare o turmă de oi, nişte copii scăldându-se în apa verii, un sat în depărtare, cerul înalt şi norii. Dar Icar, celebrul visător al zborului cu aripi unde o fi ?–te întrebi- că doar aşa-i zice tabloului! Ei, ia uite-l, într-un colţ, prăbuşit, cu aripile frânte şi visul lui măreţ la pământ. Ce-o fi vrut să spună marele pictor? Că viaţa merge înainte şi lumea nepăsătoare îşi vede de cele mărunte ale existenţei, trece şi uită de marii ei visători, de frmuseţea visului lor.

Aflându-se la Londra, venit să vadă Jocurile Olmpice (că sportul nu este interzis de islam), opreşte un taxi, după care se instalează comod în spate şi îi spune şoferului în ce direcţie să o ia.
-Şi...încă ceva. Opreşte rogu-te, radioul acela, fiindcă mă deranjează muzica. Asta e muzica necredincioşilor şi pe vremea lui Mahomed nu existau aparate de radio.
Şoferul închide radioul, că doar e dorinţa pasagerului, însă caută un loc unde să oprească, îl află, apoi îi deschide musulmanului portiera şi îl invită să coboare.

Plină e biata lume de alarmişti de profesie, mincinoşi cu duiumul, prezicători ai sfârşitului de veac şi de lume. Cea mai recentă năstruşnicie iese din aşa numitul calendar mayas, care ar prevesti aşa ceva, iar alţii fac filme cu teme apocaliptice, socotindu-ne mult mai proşti decât suntem. De la o vreme , lumea nu mai poate fi păcălită şi râde dispreţuitor, văzându-şi de treabă. Pentru cine ştie că Dumnezeu se află la cârma lumii, aşa veşti năstruşnice, mereu răspândite de un mileniu şi jumătate, par cel mult o glumă.

Noi vedem şi în cazul vieţii noastre dispreţul autorităţilor politice faţă de destinele noastre artistice, literare. Cultura ţine de eternitate, iar politica de clipă. Scriitorii, neînregimentaţi politic, elveţieni, adică neutri, sunt lăsaţi să moară de foame, să umble pe la uşile mogulilor şi moşierilor aleşi, muşte politice de azi. Ne amintim că în Agora Atenei antice, filozofii, scriitorii, oamenii de ştiinţă erau aleşi în consilii consultative ale conducătorilor – regilor, împăraţilor şi de ce nu şi azi – ale preşedinţilor de republici.

S-ar puteaspune că este o virtute prin excelenţă bărbătească. Bărbaţii merg în războaie, fac muncile grele, îndură multe...În schimb, consoartele lor, au primit calificativul de „sexul slab” prin excelenţă, atribuit mai ales pentru potenţialitatea fizică.
Femeile ca fiinţe, componente a ceea ce numim omul complet au dat multă bătaie de cap filosofilor, oamenilor de ştiinţă, dar şi oamenilor de rând. Eminescu spunea în „Veneră şi Madonă”
„Căci femeia-i prototipul îngerilor din senin.”