Opinii

În anii optzeci, China conta ca cea mai populată țară din lume, dar împovărată de dificultăți. După 1978, când Deng Xiaoping a lansat reformele, cei cu simț istoric au socotit-o supraputere emergentă. Cu proverbială modestie, exponenții ei o prezentau însă drept „țară în curs de dezvoltare”.

”Nu cugeta și nu face nimic, fără un scop plăcut lui Dumnezeu. Căci cel ce călătorește fără scop, va osteni în zadar.” - Sfântul Marcu Ascetul
Dragi cititori, iată-ne ajunși la Pasul al 11-lea, un pas care ne îndeamnă deopotrivă, dependenți sau nu, să ne canalizăm atenția spre Dumnezeu într-un mod cât mai conștient, astfel încât să evităm cât putem de mult formalismul. Cu alte cuvinte să-L căutăm pe Dumnezeu și să ne întărim această legătură personală cu El nu că ”Trebuie” sau de musai, ci că într-adevăr doar la Dumnezeu este izvorul sfințeniei și mângierea sufletelor.

          „Numai tăcerea este măreție;  restul e slăbiciune.”
                                                       (Alfred de Vigny)

       Sub inflația de vorbe și noțiuni confuze și în agitația unei modernizări chinuite de nepricepere se petrec în România actuală drame, adesea tragedii, oricum, fenomene șocante. Exemplele sunt nenumărate.

În lumea contemporană, perfecţionismul este văzut adesea ca o calitate. Dar cercetările recente sugerează că această trăsătură de personalitate are o ”latură întunecată”, care poate afecta grav sănătatea. Există un perfecţionism normal, bun - dorinţa firească de face lucrurile bine - şi unul patologic, asociat cu o convingere iraţională că totul trebuie să fie perfect.

Pe unul din acestea negreșit îl cunoașteți: este națiunea din care facem parte, neamul românesc. Este firesc și adevărat că dragostea pentru locul și țara în care ne naștem este un dat universal. Chiar copilul născut în igluurile Groenlandei îți va spune  că gigantica  insulă, cu ghețuri și zăpezi scânteietoare este locul cel mai măreț din lume, mai ales când asupră-i  se ivește splendoarea aurorelor boreale.

   „Lasă-mi, toamnă, pomii verzi,   ...   Lasă-mi, toamnă, cerul lin,   ...   Lasă-mi, toamnă-n aer păsări, Lasă-mi, toamnă, iarba,   ...   Lasă-mi, toamnă, ziua, nu mai/ Plânge-n soare fum, / Înserează-mă pe mine, / Mă-nserez oricum   ... ”

Omul se adaptează treptat la situații pe care în mod normal nu și le-ar putea imagina. Supraviețuim, adaptându-ne și luând pe rând greutatea fiecărei zile. Sunt lucruri universal valabile care necesită eforturi mai mari sau mai mici în funcție de greutatea sau provocarea pe care o întâmpinăm.
Printre provocările cele mai mari și mai grele este și dependența de substanțe și de comportamente, provocare care afectează întreg sistemul familial.

Aspirația de a crea mașini care preiau operații, munci întregi și activități diverse ale omului este veche. Ea s-a convertit demult în creație tehnică și a dus deja la o seamă de realizări. Iar ceea ce se prefigurează este mai mult decât spectaculos. Însăși condiția umană în lume se schimbă.

     Expresia aceasta (găsită recent într-un text al scriitoarei Irina Petraș, pe seama lui Caragiale) mi-a stârnit brusc prospețime și a dat amploare stării mele de silă, datorată veștii despre  o lege privitoare la „curajul civic” al românului de azi.
     Chiar mă pregăteam să brodez un articol, pe care mi-l și intitulasem „Virgulă, nu punct”. Ei bine, eseul colegei de la Cluj mi-a stârnit un fel de viraj metaforic în înțelegerea unui aspect al preajmei socio-politico-administrative, pe care trebuie să o  suportăm.