Opinii

Pădurea – minune a naturii, cântată şi prețuită încă de la apariția omului pe pământ, a cărui sălaș a fost timp de milenii, până la începutul activității agricole care a însemnat, alături de aportul ei la dezvoltarea ulterioară a societății omenești şi declinul dramatic al speciei umane, considerând-o deseori ca fiind un obstacol ȋn calea culturilor agricole şi un bun menit doar de a fi exploatat.

   În scurta sa domnie (1593-1601) Mihai Viteazul s-a înconjurat de oameni devotați și valoroși, cu sprijinul cărora a reușit fapte mărețe care au intrat în istorie. Printre ei se numără Banul Mihalcea, Banul Udrea, Baba Novac, Radu Calomfirescu și mai ales frații Buzești – Radu, Preda și Stroe.

 
Participând la lansarea cărților Editurii Creator, caut să fac cât mai intuitive aserțiunile volumului Stăpânirea complexității (Creator, Brașov, 2023, 332 p.), în raport cu nevoile existente. Mai ales că, în viața de la noi, se agravează de la o zi la alta provocări terifiante – lipsa de înțelegere față de omul simplu, extinderea sărăciei, traiul pe împrumut, neputința unui buget viabil, declinul educației și inovației, debusolarea într-o lume cu oportunități, dar nemilos concurențială.

Marius Comper (,,Misterele timpului și secretele percepției noastre asupra realității”-www.descopera.ro) preluând constatările profesorului de psihologie Steve Taylor de la Universitatea Leeds, evidenția faptul că experiențele noi, informațiile noi, au un efect de ,,dilatare a timpului”. Viața subjugată rutinei accelerează timpul, pe când situațiile provocatoare de noi experiențe, trăirea în prezent, modifică perceperea timpului, îl dilată pe acesta.

Am urmărit de curând o poveste a unui om frumos care, din când în când, gustă din naturalețea și frumusețea lăsată de Dumnezeu pe pământ, și face acest lucru lăsând telefonul, laptopul deoparte, zgomotul lumii care-l înconjoară și se retrage pentru câteva zile la țară sau în locuri izolate, observând și gustând din traiul simplu și atât de sănătos al omului de la sat.

          Sunt înaripate  maiestuoase, solemne, stăpâne ale înălțimilor, acolo  unde numai gândul și ele  pot ajunge...
           În ei avem o întruchipare a cutezanței, puterii de neînfrânt, eroismului și tenacității, puși din vechime pe stindardele Romei. Acvila era înăși simbolul statului și puterii romane. Din acele vremuri și până azi, îl vom afla pe crestele montane, pe sigiliile statelor, pe steaguri și steme (acvila de munte pe stema României; vulturul bicefal pe stema Federației Ruse etc.)

Discutam la o petrecere a pensionarilor din Beclean, cu fostul meu coleg, de la fosta școală generală din Malin, învățătorul Liviu Greluș, despre  prima noastră întâlnire, la începutul lui septembrie 1972, în Malin.
,,-Erai un tânăr subțirel, cu părul puțin cârlionțat. Refuzai să bei alcool. Așa îmi amintesc de tine”, îmi zicea el ,,prăvălindu-mă” peste amintirile mele din primul an de profesorat în satul Malin.

     E vorba de stări civico-morale vechi, lăfăite de multă vreme, doar că acum s-a spart buba și e nevoie ca administrația (de la guvern până la primării) să înlăture mirosurile, ca să nu zic „putorile” (ocolesc... acest cuvânt, căci aleșii noștri au doar nas sensibil nu și concretețe legislativă).

Simpla umanitate, în cugetare și gesturi, are, din nefericire, tot mai slabă trecere la noi. Dacă pui întrebări, îți dai repede seama că devize consacrate ale culturii europene, precum „ omul este ființa supremă pentru om”,  „să nu faci altuia ceea ce nu vrei să ți se facă ție”, „omul este scop și niciodată mijloc”, se învață minim. Chiar pomenite, ele sunt înecate în perorații care le convertesc în decor. În afara școlii, sunt chiar desconsiderate, ca relicve ale unei lumi dispărute. Instituțiile însele au luat-o de  ani buni pe ruta ignorării oamenilor.