Reportaj

În această perioadă a Postului Mare, în Biserica din Lechinţa, păstorită de vrednicul slujitor al altarului Ioan Irimeş, s-a săvârşit cea de-a şaptea Taină a Bisericii, aducătoare de sănătate prin vindecări trupeşti şi sufleteşti, de linişte şi pace, de smerenie şi în nădejdea mântuirii.

Investiţiile în Blocul operator centralizat, dar şi atragerea resursei umane specializate fac posibile premierele chirurgicale de la Spitalul Judeţean de Urgenţă Bistriţa.

Ea se numeşte ZESTREA, iar printre membrii fondatori figurează şi primarul Vasile Silaşi. Primul obiectiv al asociaţiei este construirea unei făbricuţe de brichete pe bază de rumeguş dar şi achiziţionarea unui abator mobil.

4 martie 1977. O zi de vineri, mirosea a primăvară, iar spre seară cerul se înseninase. Mă aflam în Bucureşti, la cursul postuniversitar de ziaristică. Hotărâsem cu mai mulţi colegi să mergem la un film. Am renunţat să urmărim la Televiziunea Română un film bulgăresc – „Dulce şi amar”. Cel mai apropiat cinematograf era în Drumul Taberei. Rula o producţie americană, un western cu Johnn Waine, intitulat „Adevăratul curaj”. Cu prietenul meu, bistriţeanul Schuller, acum stabilit în Germania, dar care revine în fiecare an la Bistriţa, ne ducem la cinema. Rula de la ora 20.

De la marginea satului Galaţii Bistriţei către Teaca, un drum lateral curge ca o baladă către plaiul mioritic al unei aşezări vechi ce visează încă la a doua tinereţe. Ajungi în Albeştii Bistriţei pe drumul recent asfaltat şi inaugurat oficial, cu panglică, despre care albeştenii, cei mai în vârstă, decanul fiind lelea Emilia a lui Arcălean, spun că este a doua minune. Prima, îşi aminteşte lelea Emilia, a fost când s-a aprins becul pe uliţă şi în casă, asta petrecându-se cu mulţi ani în urmă.

Aşa cumva…

         Pâine şi vin. Ce poate fi mai îmbogăţit decât să faci şi apoi să guşti din pâine şi vin. Şi să mulţumeşti pământului, care în demnitatea lui trebuie iubit şi apreciat şi deopotrivă înnobilat. Cu mintea, cu ştiinţa şi cu dragostea lui Dumnezeu. Veluţ Mureşan sau Paulaner cum este înscris în registrele financiare, prin pâinea cea de toate zilele şi vinul de viaţă lungă, şi-a asumat răspunderea de a exista şi de a trăi pentru mulţi dintre conjudeţeni.

În localitatea Bidiu (comuna Matei) vieţuiesc şi se ocupă de agricultură, de creşterea animalelor mulţi dintre cei care în urmă cu vreo 50 de ani erau mineri. Prin anii 60, s-a produs o adevărată migraţie a bidienilor către Valea Jiului, în bazinele miniere de aici. Au plecat să scape de colectiv, după ce li s-au luat terenurile, să aibă un salariu, să trăiască mai bine. Zeci de bidieni şi-au încuiat casele ori au lăsat pe cineva să le păzească şi au plecat. Printre cei dintâi, dovedindu-se apoi a fi şi un miner cu înaltă calificare, a fost Petraş Ionel.

„Cătunul” Podul Ciorbii este unic în felul lui. Are îngropate în dealul, pe de o parte golaş, pe de altă parte sufocat de vegetaţie forestieră, atâtea legende şi povestiri fantastice care n-ar încăpea într-o carte de sute de pagini. Poveştile fac parte din viaţa cotidiană a celor vreo 11 familii, învăluite în misterul istoriei. Aici, în vârful dealului se mai văd şi astăzi urmele unei cetăţi medievale ce a cunoscut o maximă înflorire prin secolul al X-lea. De-a lungul anilor, căutătorii de comori s-au aventurat în speranţa îmbogăţirii peste noapte.

Circulă prin Măluţ o poveste, o legendă poate, pe care sătenii o amplifică şi de care sunt tare mândri şi făloşi. Se spune că, între cele două războaie mondiale, un măluţan sfătos, badea Pop, pleacă în Bucureşti (la început de secol XX, mulţi măluţeni, bărbaţi şi femei, lucrau aici sezonieri, mai ales în zona Dudeşti). Îmbrăcat într-un frumos costum popular românesc, cu cizme şi şapcă neagră de bărcă (era iarnă), se plimba pe Calea Victoriei. Se uită într-o parte şi în alta, admiră casele cele mari, se miră, se mai opreşte din când în când şi la un moment dat aude: Bade Pop, bade Pop...