Reportaj

În accepțiunea noastră a celor de la Suseni, satul în care am văzut lumina zilei, am copilărit și am viețuit o bucată de vreme, toți localnicii, care înainte de 1989 își aveau locul de muncă și își câștigau pita la fosta fabrică de cherestea îi consideram ˮfabricanți“, adică producători de bunuri materiale, ceea ce nici nu e departe de adevăr.

            Până în preajma anilor ’90, luncile și dealurile Gersei erau ca un tablou modern, pictat de culturile semănate cu trudă de-o parte și de alta a Gersei povestitoare. Iulie era luna în care holdele se pregăteau de seceriș, petele galbene înnobilând tabloul de neuitat.
            Seceratul se făcea cu familia, atunci când suprafața era mai mică sau prin întrajutorare cu neamurile și, nu de puține ori,  prin claca de secerat, când suprafața era mai mare.

După unirea destinelor și mai ales după venirea pe lume a celor doi copii, tânăra familie Marin și Cristina Bucinaș, de la Josenii Bârgăului, prin armonie, bună înțelegere, inițiativă și muncă fără astâmpăr, aceasta însemnând câteva ore de odihnă pe noapte, a reușit și reușește de mai  bine de mai bine de un deceniu și jumătate să ne surprindă prin rezultate, care îi dovedesc vrednicia și răspunderea pentru viitorul celor ce o compun. Așa se face că pe un teren viran și-au edificat o locuință frumoasă și confortabilă în regim de  înălțime P+M, prevăzută cu spațiu comercial.

         Ca să ajungi în satul Dumbrava, cu maşina, trebuie să ai un curaj nebunesc. Şi o maşină 4x4. Am avut şi maşină, mai puţină adrenalină şi ne-am încumetat a ajunge acolo unde, intuind doar, se află aşezarea. Un sat ce trăieşte îngropat în noroi. Într-o poiană de sute de hectare, într-o izolare de o sălbăticie misterioasă, o comunitate de oameni înfiptă în tradiţii de multe secole trăieşte.

După o minivacanță petrecută într-o locație exotică, Nicu Liuță, fost o vreme bistrițean, la reîntoarcere, spre bucuria sa și a noastră, s-a ales și cu o scrisoare de recunoștință, apreciere și felicitare din partea instituției prestigioase de ocrotirea sănătății de pe malul Pacificului la care e angajat și în care sănătatea trupului și cea a sufletului e privită,abordată și tratată într-o relație univocă.

Ziua de 24 februarie 2015, mi-am petrecut-o  într-o călătorie imaginară pe drumul de fier,în aula Universităţii  Tehnice  din Cluj ,Facultatea de Automatică şi Calculatoare  ,unde şi-au dat întâlnire  în jur de 80 călători ,invitaţi de a se urca în vagoane de către inginerul GHEORGHE DAIAN ,care a  adus  în discuţie tema ;Sistem de informare  şi monitorizare  pentru traficul feroviar ,teza sa de doctorat,o temă de actualitate şi totodată de strictă necesitate.

Întemeiată în anul de graţie 1989, familia cu un nume predestinat,cel de locuitor al Văii Bârgăului, respectiv Borgovan Gheorghe-Marin şi soţia Lucia, de la Strâmba, a fost hărăzită de Cel de Sus cu opt copii.

Ca să ajungi la tabăra de creaţie de la Muncel (Iaşi) trebuie să te debarasezi de mărunţişul zornăitor din buzunarele vieţii de zi cu zi. Trebuie să dezbraci haina atât de strânsă a constrângerilor realităţii imediate. Şi să-ţi acorzi şansa de a gusta din bucurii tot mai rare astăzi: frumuseţea unor tineri talentaţi, prietenii adunate la vârstă adultă, melodia din interiorul unor cuvinte, prospeţimea unor peisaje. Doar astfel poţi spune că ai fost cu adevărat în tabăra de la Muncel.

Un iubitor al fostelor automobile de teren, renumite în mai multe ţări, folosite de armată şi nu numai, George Steleac din Zagra, s-a despărţit cu greu de locul unde s-a născut şi a copilărit. În 1987, a plecat alături de soţia sa Viorica (născută Beşuţ, din localitatea Feldru) pentru un trai mai bun, iar pentru că pământurile bănăţene sunt dintre cele mai productive din ţară, s-au stabilit în localitatea Lenauhem. Aici lucrează, cu trudă, dar şi plăcere, 42 hectare teren, produsele fiind comercializate şi în judeţul nostru, pe Valea Someşului şi Ilvelor.

Sunt un bistriţean născut la data de 14 ianuarie 1917. În cei 96 ani am trecut peste multe întâmplări. Între anii 1935 şi 1938 am fost premilitar, iar între 1 martie 1939 şi 30 august 1940, militar în termen la Batalionul 8 Vânători de Munte, sub comanda maiorului Grigore Bălan. Între anii 1941-1945, am fost soldat în armata maghiară la 33 Vânători, pe graniţă şi prizonier de război în lagărele de la Timişoara şi Focşani, de unde am ieşit pe caz de boală (de la greutatea de 80 kg am ajuns la 50 kg).